Nu sunt pentru prima dată în America, însă o descopăr şi o iubesc ca întâia oară. Cu mulţi ani în urmă, am venit aici, însoţindu-l pe fostul prim-ministru, Victor Ciorbea, ca ziaristă acreditată la Guvern. Am stat la cel mai faimos hotel din New York, Plaza, am mâncat la restaurante fine şi n-am avut timp să văd nimic din ceea ce ar fi putut să nu-mi placă în America.

Mi-amintesc şi acum cât de nebună am fost când am hotărât să mă duc la CIA. Nu, nu sa defectez, ci să vizitez sediul de la Langley, ca şi când ăia n-aveau altceva de făcut decât să o aştepte pe Floriana Jucan cu porţile deschise… Eram la Washington. Ciorbea îl vizitase deja pe vicepreşedintele american, Al Gore, şi urma să ne îmbarcăm spre New York, peste  două ore. O iau pe Codruţa Marinescu, de la TVR şi îi spun: „Păpuşă, hai să vedem CIA-ul!”. Codruţa, femeie măritată şi cu ceva minte mai multă decât mine, îmi zice: „Păpuşă, tu vrei să te-aresteze ăştia pe aici?! Cu dosarul tău, o vizită la CIA îţi  lipseşte!”. Până la urmă o conving. Ne urcăm într-un taxi, îi spunem şoferului unde să ne ducă şi după vreo treizeci de minute îl întrebăm dacă ne-a răpit cumva, că noi tot mergeam, dar nu ştiam încotro. La un moment dat, când ieşisem de mult din Washington, şoferul opreşte pe dreapta şi ne zice: „Aici e!”. „Aici e, ce?”, întrebăm noi disperate, că nu  vedeam decât pădure şi pe stânga, şi pe dreapta. „CIA”, ne spune el.

Până să înţelegem noi unde suntem, apar din pământ, pur şi simplu, patru maşini de poliţie care ne înconjoară. Se dau câţiva jos, scot pistoalele, le aţintesc, unul spre Codruţa, unul spre mine şi două spre săracu’ şofer, care cred că de atunci şi-a schimbat meseria. Eu încerc să deschid portiera, să cobor şi să vorbesc cu ei (ca-n România!), când îi aud urlând la mine pe toţi: „Stay in the car! Stay in the car!”. „Ho, nebunilor!”, zic eu. Codruţa deja era mai uşoară, cu câteva grame… înţelegeţi de ce!

Acum, nici eu nu eram prea departe de ea, da’ eu o făcusem, eu trebuia să o descurc. Ne întreabă ăia ce căutăm acolo, de ce am oprit pe dreapta, ne cer paşapoartele, şoferului licenţa de driver. Se duc la portbagajul uneia dintre maşinile lor, scot un scanner micuţ, cât un aparat polaroid, şi ne fotografiază paginile din paşaport. Eu mă uitam prin lunetă la ei, în timp ce Codruţa îmi zicea: „Păpuşă, nu te mai uita, că ne împuşcă ăştia aici! Şi asta n-ar fi nimic, dar nici măcar n-am apucat să vedem poarta de la CIA, dar sediul!”.

După vreo cinci minute (da’ ştiţi cum au fost minutele alea?!?) se întorc poliţiştii la noi şi ne întreabă ce căutăm în zonă. Le spunem că noi suntem ziariste, că eram curioase să vedem pe-afară, că pe dinăuntru… nici nu putea fi vorba, Central Intelligence Agency, îi arătăm bedge-urile şi, într-un final, s-au lămurit oamenii că nu eram nici din vreo divizie a lui Ben Laden (că ei îl urmăreau de atunci) şi nici din trupele cubaneze deghizate…

Ne-au făcut semn că putem pleca, dar în gândul meu: „Adică am venit până aici, am tras sperietura asta cu pistoalele la tâmplă şi acu’ plecăm?!”. Îi zic Codruţei: „Zi-le că faci pe tine! Că doar n-o să te pună să faci aici, în mijlocul străzii! Sunt oameni civilizaţi, ce naiba?!”. Le zice Codruţa acolo ceva şi poliţiştii ne fac semn să-i urmăm. Şi uite-ne pe noi în taxi, escortaţi, şi în faţă şi în spate, de poliţia americană, de parcă eram fetele vreunui şef de stat! Oprim la poarta Langley-ului, coboară Codruţa, intră. Şi eu, rămasă în taxi, mă-ntrebam: „O mai ieşi, săraca?! Sau o opresc ăştia acolo?!”.

După alte cinci minute de coşmar, o văd pe Codruţa ieşind zâmbitoare… „Păpuşa, măcar am făcut ceva în wc-ul ăstora! Ce-i de colo să te… la CIA?!”. Le-am mulţumit poliţiştilor, ne-am mulţumit cu văzutul pe afară şi cu faptul că am scăpat… Şi-am pornit în trombă către aeroport.

Între timp, ne-am dat seama că avionul cu delegaţia, cu Ciorbea cu tot, ar fi trebuit să decoleze de cel puţin 30 de minute. Ce-a urmat… nu mai contează!

Mi-am amintit acest episod zilele acestea, pe străzile New York-ului. Sigur, între New York şi Washington este o mare diferenţă în favoarea celui de-al doilea, însă eu iubesc New York-ul. Este un oraş unic! Este un melange uimitor de bogaţi şi săraci! Nici n-am ştiut ce să fac mai repede… Am vizitat muzeul Madame Tussaud. Nu-l ştiţi? Ba da, cu siguranţă! Muzeul Figurilor de Ceară! N-am mai văzut atâta perfecţiune în imitaţie! Mi se părea că sunt mai adevăraţi decât cei reali! Când i-au făcut statuia celebrei J Lo, diva s-a arătat nemulţumită că, totuşi, i-au pus prea multă ceară pe fund! După aceea am colindat prin New York, noaptea. Am ajuns la un ghişeu unde puteai să te înrolezi în armata SUA… m-am gândit: „Să intru? Să nu intru?”. Mă şi visam Demi Moore, în rolul acela de ofiţer american din filmul „G.I. Jane”. V-am zis eu că America este ţara unde visezi mult!
Într-una din seri, m-am dus la Metropolitan Opera. Cum ar fi fost să vin la New York şi să nu mă duc la Operă?! 300 de dolari biletul… noroc că nu i-am dat eu! Mi-am pus pantofii noi Ralph Lauren, un trench roz (am uitat firma), geanta Michael Kors (ăsta e un fel de Chanel la americani) şi am plecat. Ce lume, ce toalete, ce sală, ce candelabre! Vorba unui prieten: „Neam de neamul tău şi om din satul meu n-a văzut aşa ceva!”. Vă spun sincer! Chiar de-ar fi fost să nu mănânc trei zile şi tot aş fi dat trei sute de dolari pentru un bilet la Metropolitan. Am văzut „Madame Butterfly” de Puccini.

 Nu era prima dată, dar muzica este înălţătoare ori de câte ori ai asculta-o! Pe această scenă au cântat şi Maria Callas, şi Monserat Caballe, şi Angela Gheorghiu, şi Eugenia Moldoveanu. Nici nu sunt în stare să vă povestesc ce am simţit exact! Sunt clipe în care muzica, drama celor de pe scenă, luxul pe care îl afişează cei din stânga sau din dreapta ta, te fac să uiţi dimensiunea redusă a clasei tale sociale. Ţi se pare că îi eşti egal lui Donald Trump, care are vreo 50 de zgârie-nori în Manhattan, că ţi-ai plătit deja toate ratele la casă, la maşină, că te-aşteaptă elicopterul să te ducă la un spa în insulele Bahamas sau la cumpărături în capitala franceză… Este o altă lume. Şi nimic nu se compară cu atmosfera de la Operă! Credeţi-mă! Nu, nu mai ziceţi, unii dintre dvs că nu vă place şi gata! Cele mai frumoase poveşti de dragoste se desfăşoară pe scenele de operă, iar suspinele şi trădările numai la operă se transformă în voci şi acorduri divine.

Cum să nu vă placă Violetta? Sau Cio-Cio-San? Imposibil! Am plecat de la Metropolitan şi voiam să mor… să nu mă mai trezesc decât atunci când voi fi din nou în aceeaşi sală! Nu-mi mai trebuia nici Vuitton, nici Ralph Lauren, nimic. Şi-am închis ochii şi-am adormit!

Când am deschis ochii am văzut un show pe Broadway. Nu mai fusesem niciodată. Pentru cei care nu ştiu, Broadway este o stradă cu nenumărate teatre, pe scena cărora se joacă diferite piese, în general musicall-uri. De multe ori, în distribuţie se regăsesc nume sonore ca Ethan Hawke sau Catherine Zeta-Jones.

Show-ul pe care l-am ales eu şi domnul care m-a cerut în căsătorie a fost o prelucrare după „Vrăjitorul din Oz”, la Gershwin Theatre. Probabil că, dacă l-aş fi văzut înainte de „Madame Butterfly”, mi-ar fi plăcut! Aşa însă… am plecat la pauză. Era un fel de show de revistă de genul acelora pe care le vedem la „Constantin Tănase”, sigur, la alte proporţii. Nu numai că am văzut nişte costume impresionante şi că scenografia era impecabilă, dar biletul costa 100 de dolari, nu 100.000 de lei, cât costă la teatrul de pe Calea Victoriei!

 
Ziua următoare a fost de vis. De la ora 12.00 şi până la 20.00 am stat într-o clinică de frumuseţe. Ce-am făcut atâtea ore?! Păi, n-aş mai fi plecat de acolo! În primul rând, era situată chiar pe Fifth Avenue, considerată cea mai in stradă din America. Unii zic că din lume… Am început cu o baie de aburi, am continuat cu un masaj. Nici nu vă imaginaţi cum a fost masajul ăsta! Am fost aşezată pe un pat încălzit (fiţă de fiţă), iar după masaj (care a fost… mortal), mi s-a ridicat partea de pat care-mi susţinea capul şi spatele, am fost aşezată confortabil şi mi s-a dat o linguriţă de miere. După asta m-am mutat în altă cameră, la cosmetică. Doamna Nineta, cosmeticiană, era româncă. O întreb de cât timp este în America şi-mi spune că de 30 de ani. Şi tot de atâţia este cosmeticiană. O dulceaţă de femeie care nu ştiu ce mi-a făcut… că m-am ridicat de pe patul de cosmetică (încălzit şi ăsta) cu altă faţă! În tot timpul acesta, asistenta doamnei Nineta îmi masează mâinile. Picioarele îmi sunt puse într-un bazin cu apă caldă, aşezat la capătul celălalt al patului. N-am mai văzut aşa ceva! Nici nu credeam că există. După ce-mi masează mâinile, continuă cu picioarele! Trec de la cosmetică la coafor. Proprietara Spa-ului, Cornelia, se pregătea să dea un interviu ziarului New York Times şi a venit să o coafeze Daniel, hair stylistul Madonnei. Îmi spun că nu e cazul să-l pierd şi-o înduplec pe Cornelia să mi-l dea şi mie 30 de minute. M-aşează omu’ pe scaun şi-ncepe: „Auzi, ce e în capul tău? Jumătate blond spălăcit, jumătate roşcat?”. Inutil să mă mai apăr, să-i spun că sunt în proces de trecere de la roşcatul de zece ani la nisipiu şi că vreau să se întâmple toate acestea fără să mă decolorez… Îmi pregăteşte el o vopsea, după ce mă spăl îmi pune o alta şi mă trezesc cu nişte şuviţe nisipii pe un fond de… nici nu ştiu ce culoare e asta. Îmi face o coafură şi… arăt într-adevăr schimbată!

Toată distracţia mea în acest salon costa cam aşa: 200$ sauna, 800$ cosmetica, 500$ masajul, 1.200 coafatul! Nu, nu e un loc pentru oamenii de rând, ci doar pentru cei care vin acolo şi nici nu ştiu preţurile, pentru că nu-i interesează!

 Altă zi, altă poveste! Zăbovesc cu Simona Mihu. Mi-a fost colegă la Colegiul Naţional de Apărare şi era una dintre cele mai frumoase fete din serie. Lucrează la Misiunea Permanentă a României la ONU. Mă duce să-mi arate sala Naţiunilor Unite şi scaunul pe care stă Koffy Anan. Eu am mai fost aici, tot cu Ciorbea, dar mă-ntorc cu emoţie. Mai ales că, de data aceasta, mâncăm împreună la Cantina Diplomaţilor. În faţa mea, la împinge tava”, diplomaţi de carieră, ambasadori, experţi în arme sau în politică externă. N-au nicio treabă, sunt relaxaţi şi normali. Păi vi-i imaginaţi pe Dan Voiculescu, pe Cataramă sau chiar pe Adrian Năstase împingându-şi singuri tava cu mâncare?!?

 Când să-mi iau tacâmurile, un domn, care crede că sunt „singură pe lume”, îmi spune condescendent că, văzându-mă, i-a venit pofta de mâncare! Mă uit la el cu milă şi-i zic în gând: „Domnule, te văd om cumsecade! Stai în banca dumitale, că  doar de un scandal la ONU n-aveam nevoie acum! Oricum, de la o ţară mică precum Elveţia, la un organism ca Organizaţia Naţiunilor Unite e ceva, nu?!?”. Îi zâmbesc şi-l caut cu privirea pe domnul care mă însoţea. Ne aşezăm la masă. Pe fereastră vedem Oceanul Atlantic. Priveliştea este superbă!

Mă-mbrăţişez cu Simona, o felicit pentru traiectoria ei şi mă întorc în Pennsylvania. Era acelaşi drum pe care-l făcusem cu o săptămână în urmă de la Aeroportul J.F.K. din New York şi mă-ntrebam cu voce tare: „Cum oi fi reuşit eu să ajung până în oraşul ăsta, Wilkes Barre, că, dacă mă pui acum să vin din nou, nu mai sunt în stare?!”. Este indubitabil că dragostea călăuzeşte paşii unui om pe drumuri pe care nici măcar în cele mai fantasmagorice viziuni ale sale nu s-ar gândi că le-ar putea urma. Şi, în aceeaşi măsură, poate mai mare, este adevărat că fără ajutorul lui Dumnezeu, fără ochii Lui aţintiţi asupra muritorilor care suntem, n-am realiza nimic măreţ, nimic grandios, am avea doar o existenţă banală. De fapt, cred că nici banalitatea n-ar exista fără Dumnezeu!

Lângă Wilkes Barre am vizitat Combinatul de Sticlă Sain Gobain. Nu mă credeaţi în stare, nu-i aşa?! Dacă aţi şti câte fabrici şi uzine am vizitat cu Ion Iliescu în timpul mandatului său de preşedinte… Când lucram la Evenimentul zilei, cu asta mă ocupam: mă „plimbam” cu preşedintele prin ţară şi prin străinătate. Mi-aduc aminte că odată, la Uzinele de la Piteşti, era să ne bată muncitorii cu roşii… Dar să revenim! Ştiţi cum arată un combinat de sticlă în America?! Ca o farmacie: totul este organizat, fiecare muncitor este protejat de sindicat, un şef n-are voie să ţipe sau să-i vorbească urât subordonatului său, în hala de producţie lucrătorii comunică între ei prin staţii, nu ţipă unul la altul ca la „23 August”, totul este bine pus la punct. Sain Gobain va face două astfel de combinate şi în România. Unul la Ploieşti, de fibră de sticlă, şi unul la Călăraşi, de sticlă auto. Vedeţi cum le aranjează Dumnezeu pe toate!? Cât s-au zbătut bieţii oameni din Călăraşi în sărăcie, acum vor avea o investiţie impresionantă în oraşul lor. Cine ar fi crezut? Viaţa mea în Wilkes Barre a fost destul de linistită. Principala mea ocupaţie a fost shoppingul. Până la urmă m-am plictisit şi de cumpărături.

Mi-amintesc că, atunci când ne-am întors de la NY, pe autostradă am văzut un panou pe care se anunţa o expoziţie Dali la Muzeul de Artă din Philadelphia. Domnul cu care împart casa, sufletul, inima, dragostea şi proiectele de viitor, îmi spune că, dacă ţin neapărat, mă duce şi la Dali. Ar fi fost maxim pentru această călătorie în care, spre ruşinea mea, n-am avut timp să ajung la celebrul Metropolitan Museum din NY. Dincolo de faptul că Philadelphia Museum of Art este unul dintre cele mai mari muzee din America, expoziţia Dali era prima în ultimii 60 de ani pe teritoriul SUA şi doar aici putea fi văzută. Ajungem la muzeu şi vedem de afară un panou aşezat pe scări în care eram anunţaţi că toate biletele s-au vândut. Ne uităm unul la altul şi, fără să zicem nimic, ne întrebam în gând dacă-i adevărat sau n-am citit bine… Adică am făcut atâţia km degeaba?! Ne ducem la recepţia muzeului… alt afiş, cu acelaşi anunţ! Îi zâmbim tipei de la bilete şi-o întrebăm complice dacă nu putem să-i dăm o şpagă, ceva, să ne lase să intrăm! Pentru Dali orice infracţiune era justificată! Femeia se uita la noi tandru, cu o privire care ne întreabă: „Voi de unde veniţi? Din ce ţară?”. Eu, obişnuită cu sfânta şpagă peste tot, am crezut că funcţionează şi aici. Ei bine, eroare!

Într-un final, dezamăgită şi cu un nod de lacrimi în gât (c-aşa simţi în faţa unui eşec), îi spun că sunt ziaristă, că am venit special din România să scriu despre această expoziţie, că am călătorit zile şi nopţi (că oricum nu ştia femeia unde e România!), scot legitimaţia şi mai-mai să n-o ameninţ pe biata fată că eu de acolo nu plec decât luată de poliţie. Îmi ia legitimaţia şi dispare. După vreo zece minute se întoarce veselă şi îmi dă o mapă de presă, un tichet VIP, un CD cu tablourile, adică toată atenţia cuvenită. Nu mai plătim nici biletele şi intrăm. Magie curată!

Ştiţi că Salvador Dali nu era prea sănătos la cap, că doar un dram de nebunie amestecat cu unul de genialitate puteau să nască telefonul cu receptorul langustă sau picturile erotice care la vremea respectivă au scandalizat o lume întreagă. Când Galeria Dalmau din Barcelona a expus, în 1928, pictura intitulată „Dorinţa nesatisfacută”, lumea a fost atât de şocată, încât proprietarul galeriei a fost nevoit să acopere părţile scandaloase ale tabloului. Dali era conştient de talentul său încă de pe vremea facultăţii, când a fost expulzat pentru că i-a denigrat pe profesorii săi, spunând că nu există niciunul capabil să-i examineze lui operele! Asta o ştiam de mai demult, de când am fost în Spania, la Bilbao, cu o bursă la Institutul Internaţional de Sociologie Juridică. Ce să vă spun, cum să vă redau emoţia pe care o simţi în faţa tablourilor? Este indescriptibilă. Eu nu sunt critic de artă, sunt o novice care admiră ceva ce poate în ochii specialiştilor par prostii. Şi totuşi, cred că şi ei şi eu suntem de acord că Lumina este inimitabil redată în tablourile daliene! Unică. N-am văzut asemenea lumini şi umbre la niciun alt pictor!

Dar nu numai tablourile mă lasă fără răsuflare, ci tot ce a „născut” mintea diabolică a lui Dali: sculpturile, lucrările pe hârtie, telefonul Langustă, canapeaua în formă de buze… totul!

Ne-am întors la New York. Ziua plecării mele. Toată lumea e încordată, stresată. Suntem înainte de despărţire. Pe drum nu ne spunem aproape nimic. Ajungem. Facem ultimele cumpărături de la Saks, cel mai fiţos magazin de pe Fifth Avenue. Şi ce credeţi că găsesc aici?! Produsele de lenjerie intimă ID Sarrieri! Rămân trăznită! O româncă îşi vinde creaţiile la New York… şi la Saks! Ne îndreptăm spre aeroport. Intrăm. Plătesc penalizarea pentru bilet (pentru că am schimbat data de întoarcere), îmi trimit bagajele la cală şi mă-ndrept spre filtrul acela de după care voi rămâne singura. Ne desparte deja un perete de sticlă. El se uită la mine, eu mă uit înapoi şi-mi spun că viaţa e făcută nu numai din întâlniri, ci şi din despărţiri. Dar ce faci atunci când simţi că nu se despart trupurile, ci sufletele?! Că inima ţi se rupe-n două, o parte o iei cu tine în avion, alta o laşi în aeroport şi-apoi în maşină, în drum spre oraşul, spre casa unde fuseseşi până atunci?! Ajung la poarta de îmbarcare. Mă aşez pe un scaun şi aştept. Un domn pe care nu-l văd când se aşează lângă mine îmi spune vesel, în română: „Floriana Jucan!!!??? Ce faci în America?!”. Ridic ochii şi mă uit în gol, deşi ar fi polticos să mă uit la om! „Ce să fac?! Am venit să-mi aduc inima!”. Mă urc în avion. Boeingul 747 al Companiei KLM mă duce spre casă. Şi atunci de ce simt oare că, de fapt, în America sunt acasă?! Poate pentru că mi-am lăsat lucrurile în şifonier. Poate pentru că lângă cămăşile lui stă haina mea Mango! Poate pentru că nicio fericire nu poate fi reală fară timpul dureros al disperării că timpul nu mai trece să mă-ntorc! Pentru c-am să mă întorc!