Nu mai fusesem la Roma demult. Am ales această destinaţie în ultima clipă, când cineva a vrut să-mi dăruiască o călătorie, ştiindu-mă atât de pasionată de acest „sport”.

Le-am ales ca parteneri turistici, ca de obicei, pe prietenele mele, Ela şi Gabel, şi un hotel în care stau de obicei în acest oraş, De Russie, din Lanţul Rocco Forte, cu o grădină magnifică şi servicii impecabile.

În plus, când eşti client fidel, ai parte şi de un tratament oarecum preferenţial.

Eu cu Ela am zburat vineri dimineaţă, Gabel a venit seara cu ultimul zbor care a putut pleca de pe Otopeni. După ea… potopul natural şi aeronautic.


Potopul natural si…aeronautic


Vulcanul a izbucnit şi toate aeroporturile s-au închis. Desigur, nu ne-am făcut griji chiar de vineri, ci câteva zile mai târziu, când am început să înţelegem nu numai că întoarcerea noastră cu Taromul de la 14.25 este imposibilă, întrucât zborul este anulat, dar că nici măcar nu ştim cât va dura incertitudinea.

Ne-am mai prelungit şederea o noapte, sperând că va trece norul. Din ţară veneau ştiri tot mai controversate, iar pe posturile de televiziune locale noutăţile erau şi mai alarmante.

Am ţinut permanent legătura cu nişte prieteni aflaţi ba la Nisa, ba la Milano, la fel de disperaţi ca şi noi.

Eram paralizaţi cu toţii. Era o situaţie cu care nu se mai confruntase niciunul dintre noi.

Roma a fost, practic, inundată de turişti, rămaşi pe loc, din cauza imposibilităţii de-a zbura. Hotelurile au fost arhipline şi au crescut preţurile, aproape dublându-le.


Să găseşti o cameră liberă era noroc chior!


Am început să căutăm varianta trenului sau a maşinii. Deşi ne părea un calvar să parcurgem terestru circa 2.000 şi ceva de kilometri, ne-am spus, totuşi, că trebuie să recurgem la alte mijloace de locomoţie decât avionul.

Ne-am dus în gara Termini, unde cozile la casa de bilete erau până în stradă. N-am mai văzut aşa ceva în viaţa mea. Era un singur tren spre Viena, iar locuri nu mai erau până joi (noi fiind acolo duminică), şi nici joi nu ni le garanta cineva. O prietenă aflată la Nisa făcea rost de o maşină, a doua zi, şi s-a oferit să vină să ne ia de la Genova. În lipsa unei alte perspective, ne-am cumpărat trei bilete pentru Genova pentru a doua zi dimineaţă, la 8.

Ideea a cinci ore cu trenul până în oraşul port, apoi a altor zece ore până la Viena, de unde speram la o cursă aeriană, ne înspăimânta, ca să nu zic că ne depresa realmente, dar era singura variantă.

În tot acest timp, am ţinut legătura cu reprezentantul Taromului la Roma, dl. Mihai Gheorghe (să-i dea Dumnezeu sănătate, că eram pierdute fără el!), care ne spunea permanent ce se mai întâmplă pe aeroportul Fiumicino şi pe Otopeni. Spaţiul aerian rămânea închis. În acest timp, companiile aeriene străine începuseră să facă teste pentru a vedea cât de periculoasă este trecerea prin norul vulcanic. Teste reuşite. Adică niciun pericol.

Frustrarea şi nemulţumirea faţă de compania Tarom creşteau cu fiecare oră în care aflam că alte companii au început să zboare, dar ea nu.

A doua zi dimineaţă, în urma unor alte discuţii telefonice, am decis să rămânem, totuşi, la Roma, şi să aşteptăm un zbor. Adevărul este că a aştepta comod într-o capitală fascinantă şi a merge, obositor şi chinuitor, zeci de ore cu trenul şi maşina, era de preferat prima posibilitate.

Am savurat Roma, mai ales că erau 20 de grade afară şi un soare strălucitor, am făcut cumpărături, am vizitat excepţionala expoziţie dedicată lui Caravaggio, de la a cărui moarte se împlinesc anul acesta 400 de ani, am bifat mai toate obiectivele turistice, chiar dacă le revedeam a nu ştiu câta oară, am degustat pastele unice ale bucătăriei tradiţionale italiene, ne-am relaxat la spa-ul hotelului.

Într-un fel, şederea nu ne afecta decât prin lipsa de perspectivă de-a ne întoarce acasă prea curând.

Şi-a mai trecut o zi. Văzând că nimic nu se întâmplă şi tabelele aeroporturilor rămân guvernate de cuvântul „magic” cancelled, am decis să închiriem o maşină. Varianta din ziua precedentă o pierdusem. În timp ce prietena noastră, printr-un noroc unic, a reuşit să zboare de la Viena la Bucureşti cu Blue Air-ul. La sosirea acasă mi-a scris: „Mă declar fan statornic Blue Air. Impecabili. De la pilot, stewardese, autobuze, atitudine, tot. Au dat lecţii Taromului, care nici acum n-a ridicat vreo aeronavă de la sol!”.

Şi eu am zburat odată cu Blue Air-ul, despre care aveam prejudecăţile de rigoare când vine vorba de o  companie low cost, care mi-au fost spulberate spre şi înapoi de la Lisabona, unde Taromul nu are cursă.


Încet, încet, ne-au copleşit remuşcările deciziei luate de-a rămâne la Roma.


Eu, din Italia, şi asistenta mea, de la Bucureşti, am început să facem turul agenţiilor de rent a car. Imposibil de găsit o maşină. Şi chiar dacă o găseam, pentru două zile, cât am fi făcut până în România, ne-ar fi costat vreo 4.000 de euro. Prețurile de închiriere au luat-o complet razna, întrucât oamenii ofereau oricât pentru a se putea întoarce acasă, unde absenţa lor era mult mai păguboasă.  După ce-am spus Tatăl nostru de vreo câteva ori, ca prin minune, a apărut disponibilă o maşină, în aeroportul Fiumicino, care chiar trebuia adusă în România, şi o puteam închiria cu modica sumă de 250 de euro. Nu prea ne-a venit să credem că poate fi adevărat şi-am zis să nu stăm să ne minunăm prea mult, pentru că poate o pierdem şi pe asta!

Ne-am făcut bagajele, am făcut check out-ul şi am luat un taxi spre aeroport. Cu vreo zece minute înainte de-a ajunge, mă sună reprezentantul AVIS din România şi-mi spune că…din greşeală, AVIS-ul italian a dat maşina noastră altcuiva. C-au ignorat faxurile primite de la Bucureşti şi ne-au lăsat pe jos. Nu mai aveam nici hotel, nici maşină şi nici nu aveam un plan de avarie.

Aşa, în virtutea inerţiei, am mers mai departe spre aeroport. M-am dus la AVIS, măcar să fac scandalul care m-ar mai fi eliberat un pic de isteria care mă cuprinsese. Eu sunt un om calm şi cred că ridic tonul la cineva maxim o dată pe an, indiferent cât de întinşi ar fi nervii mei. Consider că nu trebuie să te impui printr-o atitudine complet lipsită de maniere, la fel cum o situaţie, indiferent cât de critică ar fi ea, nu poate fi rezolvată generând o alta cu istericale.

Ei bine, cu tot calmul de care mai eram în stare, i-am spus doamnei de la ghişeu că le pregătesc o amplă campanie de presă, prin care voi informa cititorii, adică potenţialii lor clienţi, despre „profesionalismul” acestei firme. Dreptatea era de partea mea şi, într-adevăr, era certificată şi de faxurile pe care duduia le ţinea în mână şi le citea interzisă. În urma unei discuţii cu superiorii, nu ştiu de unde au inventat o maşină, cert este c-am plecat din aeroportul Fiumicino, nu cu avionul, cum ar fi fost mai normal, ci cu o maşinuţă Suzuki XS4, pe care am botezat-o, pe drum, Suzuka.


Aşa a început aventura noastră… terestră.


Am plecat spre ţară la ora 17, în după-amiaza zilei de luni. Am calculat noi că vom ajunge la miezul nopţii la Veneţia şi ne-am rezervat un hotel.

Voiam să dormim şi dimineaţa să plecăm la prima oră. Ela, care nu văzuse vreodată oraşul dogilor, ne propunea, în glumă, să rămânem şi aici vreo câteva zile, „până trece norul”.

După vreo două ore de mers, în direcţia Firenze, mă sună prietena mea, Ada Teslaru, să mă-ntrebe ceva. Îi spun că-s „sinistrată” prin Italia şi-mi dă vestea veştilor… în mai puţin de-o oră, de pe Fiumicino, urma să decoleze un Blue Air. Am înnebunit. Am început să sun în stânga şi-n dreapta, ba la Blue Air, să văd dacă mai găsim bilete, ba la Tarom, să văd dacă vor zbura şi ei. Într-un final, am găsit trei locuri la o cursă Blue Air, a doua zi dimineaţă, la 8.55, în timp ce Taromul nu avea în plan niciun zbor.

Şi iată-ne pe noi trei, în Suzuka noastră (despre care am uitat să vă spun c-avea un motor de 1,2, adică maximum de viteză ce prindea era 130 km, iar la deal, nu mai mult de 100, în ciuda rugăminţilor noastre şi-a descântecelor pe care i le făceam), în faţa unei decizii: ce facem? Ne-ntoarcem la Roma, căutăm un hotel şi plecăm mâine dimineaţă cu Blue Air-ul? Sau mergem înainte cu maşina spre Veneţia şi, eventual, luăm un avion de la Viena sau dintr-un alt oraş, de unde am putea zbura spre casă? Fetele au zis „Mergem înainte!”, pe principiul că nu era sigur nici zborul Blue Air-ului de dimineaţă şi al faptului că întorsul din drum aduce ghinion. Eu am zis să revenim la Roma, pornind de la faptul că dacă o companie low cost tocmai urma să aibă o cursă într-o oră, sigur va da şi Taromul drumul la curse! Desigur, natura era factorul neprevăzut pe care niciuna dintre noi nu-l puteam estima. În plus, Ada ne-a sfătuit şi ea să ne întoarcem la Roma, pentru că în nordul Italiei situaţia era mai dramatică decât în sud, unde aeroporturile, totuşi, rămăseseră deschise, spaţiul fiind mai puţin afectat de nor.

30 de minute am încercat să le conving să facem ca mine, dar, într-un final, văzând că sunt în minoritate, m-am supus mersului înainte. În astfel de situaţii, binele sau răul, deciziile bune sau greşite, chiar dacă sunt luate individual, se suportă colectiv… c-aşa funcţionează cea mai importantă instituţie de după cea a dragostei creştine, PRIETENIA.

Şi-am mers… şi-am mers… şi-am mers… timp în care, împreună cu Cristina Diţei de la Blue Air, pe telefon, am convenit varianta unui zbor de la Bergamo, care urma să fie efectuat a doua zi dimineaţa, aflat însă sub semnul incertitudinii.

Ne-am rezervat bilete şi-am cotit-o spre direcţia Milano, în loc de Veneţia, unde am pierdut cazarea. Alinuţa mea, din ţară, ne-a rezervat o cameră la un hotel de lângă aeroportul bergamasc, la care am ajuns după 9 ore de mers cu maşina, trei pierzându-le doar pentru că greşisem autostrada.

Adică am mers o oră şi jumătate într-o direcţie greşită şi apoi ne-am întors. Am ajuns la ora două noaptea, urmând ca zborul nostru să fie la ora 9 şi fiind sfătuite să ajungem în aeroport la 7, cel târziu, pentru că, din cauza haosului, se vânduseră mai multe bilete decât erau locurile din avion şi funcţiona regula primul sosit, primul servit.

Eram rupte de oboseală, dar şi îngrozite de gândul că zborul nostru de-a doua zi se putea anula. „Dacă pleacă cursa de la Roma şi noi nu zburăm de la Bergamo, vă bat!!!”, le-am ameninţat în glumă pe amândouă, pentru că ni se părea inimaginabil să fi făcut o atât de proastă alegere.

Ne-am culcat. La ora 3 dimineaţă, aşa cum îmi promisese Cristina Diţei, am primit un sms de la Blue Air, în care eram anunţată că nu se ştie încă statusul zborului.


„zborul se anulează pentru că aeroportul din Bergamo rămâne închis!”.


La 6 dimineaţă am primit direct telefon cu „minunata” veste: „zborul se anulează pentru că aeroportul din Bergamo rămâne închis!”. Exact de ce ne-a fost frică, de-aia nu scăpasem. Ne rămânea încă o oră şi ceva de somn, până când avea să ni se confirme cât ghinion avusesem în alegerea de-a nu ne întoarce la Roma: cursa Blue Air decola. În astfel de momente, dacă nu faci haz de necaz, rişti s-o iei razna.

După circa 5 ore de somn, ne-am urcat în maşină şi-am plecat spre Austria, cu rugăciuni în gând şi speranţa că măcar de la Viena vom găsi un zbor.

Cel mai important amănunt al acestei călătorii rămâne faptul că, în mod excepţional, pentru că „Roma” fusese cadoul cuiva pentru mine, toate formalităţile turistice (bilete, hotel, transferuri, amânări, reemiteri etc.) a trebuit să le fac prin agenţia turistică DEDANIS. Îi scriu numele cu majuscule ca să-l reţineţi şi să nu lucraţi vreodată cu ea. După această aventură, le-am preţuit şi mai mult pe Rodica Vasile, de la Yda Travel, sau pe Raluca Iorga, de la Uniglobe Advantage Travel. Rodicuţa mea iubită este cel mai minunat şi mai profesionist om din turism. Nu ştiu cum face, ce face, cum le-nvârte, cum le suceşte, că-mi găseşte şi bilete de avion acolo unde nimeni nu mai găseşte, şi la prețuri înjumătăţite faţă de alţii, are şi oferte de nerefuzat la hoteluri, într-un cuvânt, este omul de care ai nevoie ca să pleci în călătorie şi să nu te-ntorci depresat din ea!

La Dedanis am încăput pe mâna unei fete, Andreea şi nu-mai-ştiu-cum, care, săraca, în ciuda bunăvoinţei de care a dat dovadă, era complet neprofesionistă. Mai întâi, i-a luat două zile să-mi confirme prelungirea camerei cu încă o noapte (adică eram în situaţia în care aflam peste două zile dacă pot dormi în noaptea asta în hotel!!!), apoi am fost taxată inutil cu noaptea nedormită în hotel, deşi aranjasem cu directorul de recepţie să nu fie. Şi asta nu e tot!

În drum spre Viena, după ce pierdusem varianta Blue Air, am pierdut-o şi pe cea a Taromului, care, în sfârşit, zbura!

Am aflat, între timp, că aveam o cursă de la Viena, la 19.55, a Taromului. Am început s-o implorăm pe Suzuka să ne ducă repede la Viena, că ne paraliza gândul de-a pierde şi acest avion. Între timp, încercăm să schimbăm biletele de pe cursa Roma-Bucureşti, pe Viena-Bucureşti. Biata Andreea de la Dedanis, mai întâi, mi-a zis că nu sunt locuri. După ce-am vorbit personal cu Doru Columb, reprezentantul Taromului în capitala austriacă, şi-am stat un pic în waiting list, am găsit locuri. Andreei îi este imposibil să ne schimbe biletele şi îmi spune că trebuie să plătim o diferenţă de vreo 2.000 de euro pe care n-am înţeles-o, da’ nici nu m-am mai străduit, întrucât prostia acestei fete m-a determinat nu numai să ţip la ea, ci şi s-o scot complet din uz, în urma nenumăratelor ei imposibilităţi de-a rezolva ceva. Eu n-am mai văzut în viaţa vieţilor mele o fată aşa împiedicată şi o agenţie care să angajeze asemenea personal complet depăşit de chestiuni minore într-o activitate turistică. Până la urmă, îi ceream lucruri inerente, nu să-mi trimită sandvişuri cu somon fumé pe plaja din Maldive, cum am auzit că e capabil un travel planner!

Tot de una singură, şi după mii de explicaţii telefonice cu diferiţi responsabili Tarom, am reuşit să schimbăm biletele. Cu ajutorul Silviei Columb, de la Tarom Viena, ni s-au reemis bilete noi. Până în ultima secundă n-am ştiut nu doar dacă acest zbor va fi operaţional, ci şi dacă vom ajunge la timp să-l prindem.

Ne-am refuzat chiar şi necesarele opriri… naturale.

Am ajuns la Viena, în aeroport, şi-n faţa unui wurstel tipic tradiţional, ne spuneam una alteia: „Până acum, nu credeam, dacă nu vedeam. Acu’, nici când văd, nu mai cred!”.

Ne-am îmbarcat la ora 19.55 şi la ora 22.30 a zilei de marţi seara am aterizat la Bucureşti.


A fost călătoria cu cele mai multe peripeţii şi cu cele mai multe răsturnări de situaţie.


Am învăţat din ea câteva lucruri: când pleci în grup, nu poţi face ce vrei, ce gândeşti sau ce simţi, decât dacă ceilalţi „îţi dau voie”! Cel mai important este să ai o agenţie care să te salveze în caz de extremă urgenţă. Este esenţial să ai acasă fie un cont alimentat, fie un om care să te iubească şi pe care să poţi conta în cazul în care rămâi fără bani, în străinătate! Nu trebuie să-ţi pierzi calmul indiferent de ce se-ntâmplă, pentru că numai aşa poţi avea o judecată logică şi poţi lua decizii corecte! Trebuie să-ţi asumi relaxat un deznodământ trist al eventualelor tale alegeri! Dacă eşti cineva şi porţi un nume cunoscut, ai mai multe şanse de-a fi tratat corect, decât dacă eşti un simplu muritor de rând. Oamenilor care te-au ajutat, chiar prin informaţii oneste, trebuie să le mulţumeşti public. O fac şi eu: mulţumesc reprezentanţilor Tarom, Mihai Gheorghe (l-aş propune şi la o primă pentru modul impecabil în care a gestionat situaţia de criză de la Roma), Sorin Georgescu, Silvia şi Doru Columb, şi chiar Ruxandrei Brutaru.

Le mai mulţumesc celor de la Blue Air, nu atât pentru asistenţa pe care mi-au acordat-o mie, cât, mai ales, pentru curajul şi capacitatea lor de-a ieşi învingători dintr-o astfel de situaţie, fiind prima companie românească ce a operat zboruri din şi spre România.

Nu în ultimul rând, îi mulţumesc lui Dumnezeu, căci fără ajutorul Lui… eram şi acum rătăcită prin lume!





Luni am băut cafeaua lângă liderul libanez Saad Hariri, pe terasa hotelului Excelsior, din Via Venetto. Este a patra oară când mă-ntâlnesc cu fiul premierului asasinat, în lume.

Era înconjurat de gărzi, de poliţie şi antemergător şi, în ciuda averii sale impresionante, duce o viaţă aflată mereu în bătaia puştii: se poate curma într-o secundă.