Eu plec la Barcelona


24 Iulie 2009

Ieri, sufocata si vlaguita de plictiseala vietii de Bucuresti, mi-am spus ca doar o calatorie ma poate inalta din depresia de vara in care m-a cufundat caldura.

Mi-am dorit o destinatie noua si am oscilat intre Lisabona si Barcelona, orase in care n-am fost niciodata pana acum. Am optat pentru ultimul, din motive tehnico-financiare.

Asa incat, daca ieri la pranz imi proiectasem un alt weekend in Delta, asta seara mi-am facut bagajele pentru Barcelona. Plec dimineata…


Prima zi in Barcelona


25 Iulie 2009

Superb! Fiecare oras este ca un  barbat. Te cucereste sau nu, de la prima intalnire. In mod surprinzator poate, nu m-a impresionat Sagrada Familia, atractia numarul unu a acestui oras. Si nici Aquariumul. Sunt cu ochii deschisi si in picioare de la 7 dimineata. Nu mi le mai simt. Am colindat toata ziua. La pranz m-am oprit intr-un restaurant vegetarian unde am mancat o supa de pepene cu menta si spanac cu morcovi. O alternativa excelenta in calatorii.

Sagrada Familia, atractia numarul unu a Barcelonei

Sagrada Familia este, intr-adevar, monumentala, insa nu mi-a dat niciun fel de emotie.

In schimb, orasul, in intregul sau este eclectic, este o revolutie arhitectonica. Fiecare balcon sau perete exterior al unui bloc, fiecare fereastra vitraliu sau poarta de intrare este o opera de arta, este ceva ce nu mai vezi in alte orase, ci, cel mult, in desenele care ilustreaza casele din povesti. Casa Milà Pedrera mi-a parut, pur si simplu, ireala in contururile sale, care imita valurile marii, si-n fierul forjat care ia niste forme incredibile pentru a defini balconul.

Da, Gaudi a adus, intr-adevar, avangarda revolutionara in arhitectura. In fapt, vorba unei prietene muzeograf, dupa Gaudi, Picasso, Dali si Miro, pe care ea ii numea „terminatorii” (pentru ca ei au terminat tot si nu mai poate fi alt inceput dupa ei), nu mai poate fi creatie, ci, cel mult, imitatie.

Asta-seara am fost intr-un parc de langa hotelul Fuster, in care stau (superb!), unde s-a proiectat pe un ecran urias, in direct, de la Teatrul Liceu (Opera din Barcelona), „Turandot”-ul puccinian, sublim imn inchinat iubirii.

Desi nu-mi mai simteam piciorusele si ma mutam cand pe unul cand pe altul, am tras de mine pana spre final. Muzica era divina, nu doar pentru ca iti intra in vene ecoul care razbatea din difuzoarele ce incadrau parcul, ci, mai ales, pentru ca limita de sus nu mai era plafonul operei, ci cerul.

Fantana Magica

„Turandot” este, dupa „Traviata”, opera mea preferata.

Asta-seara am revazut-o pentru a cincea oara, cred.

Sunt exhausted… mi se-nchid ochii…


A doua zi…


25 Iulie 2009

Nu-mi mai simt picioarele…. Cred ca mi-a ajuns durerea si-n degetele de la maini. Asa incat… imi iau ragaz pana maine.


E dimineata…


26 Iulie 2009

…Zilei a treia. Intre low-calories breakfast-ul si Maia Plisetkaia care danseaza in „Don Quijote”, intr-o bucata pe care am selectat-o pe You Tube, va scriu cateva randuri. Ieri am fost la Muzeul Picasso si la Muzeul de Ciocolata. Pe artist nu-l pot expedia in cateva cuvinte pentru ca, totusi, a fost cel mai important din secolul sau, iar viata si creatia sa sunt atat de complexe, incat chiar si incadrate in doar o propozitie reperele sale cronologice au incaput pe vreo trei pereti, unul langa altul, ai Muzeului. La el totul a fost multiplu, de la formele de arta in care s-a remarcat, pana la femeile care i-au marcat existenta. La Muzeul de Ciocolata am aflat ca, desi initial gustul ei era picant, ulterior a fost amestecata cu vanilie, zahar si scortisoara pentru a iesi o bautura calda pe care o preferau europenii veniti sa cucereasca teritoriile din America de Sud. Ea a intrat in Europa, prin ce port credeti? Prin Barcelona, evident.

Gaudi, Parc Guell

Acum am terminat cafeaua, imi pun incaltarile comode si plec. Mai am de bifat la must-uri Muzeul Miro si catedrala gotica.

La Barcelona este soare, insa numai 29 de grade. Ideal. Singura chestiune care ma nevrozeza in calatoriile de una singura este faptul ca tot trebuie sa ma rog de unu’ si de altu’ sa-mi faca poze. Pana la urmatoarea postare, calatoriti si voi… chiar cu gandul!

Cum de-am descoperit 
atat de tarziu acest oras? Explozie de culoare, port comercial dar si faleza romantica, mare involburata dar si navigabila, revolutie arhitecturala ca in niciun altul, monumente in fiecare piata… Barcelona m-a cucerit.

Am avut un weekend superb si recomand oricui curajul de a-si lasa acasa familia, copiii, spaimele, grijile, gandurile, obligatiile si de-a se urca in avionul care zboara spre aceasta destinatie. E un oras din care te intorci mai indragostita de barbatul si copiii tai, mai angajata in business, mai docila fata de superiori, caci te-ai incarcat cu o protectie fata de tot ce te irita in mod obisnuit, te intorci mai romantica si mai open-minded spre povesti inimaginabile.

Sagrada Familia ramane opera simbolica a lui Antonio Gaudi, desi pe mine nu m-a emotionat. Este, intr-adevar, un proiect vizionar, un modernism pliat pe o structura neogotica, cu dimensiuni care ating, cel putin la nivelul solului, pe cele ale unui stadion de fotbal. 43 de ani i-au luat arhitectului s-o proiecteze si sa o vada ridicata partial. Ea este inca o dovada ca destinul este implacabil, indiferent cat ne-am stradui sa-l schimbam. Raman la parerea ca il putem, cel mult, amana. Sagrada Familia a fost preluata de Gaudi dupa ce arhitectul ei initial a renuntat la proiect din pricina unor discutii in contradictoriu cu cel care i-o comandase.

30 de ani dupa moartea lui Gaudi nu s-a mai lucrat la ea, pentru ca, mai apoi, lucrarile sa fie reluate. Sa pot comenta, chiar si cu naivitatea profanului in ale artei, acest edificiu, mi-ar trebui cateva zile sa-l observ si sa-l inteleg. N-am petrecut decat pret de cateva priviri si n-am reusit sa cuprind decat o imagine de ansamblu. Stiu ca face parte din cultura universala, ca este simbolul Barcelonei pe toate cartile si pliantele care vorbesc despre ea, dar pe mine nu m-a miscat.


Muzeul Picasso


Mi-a placut Muzeul Picasso, mai ales pentru ca i-am vazut lucrarile de la inceputuri, din perioada in care chipurile sale aveau contururi normale, cand ochii nu se suprapuneau.

Insa capodoperele sale nu sunt din pacate aici, ci fie la Muzeul din Paris, fie la Metropolitan-ul newyorkez, pe care l-am vizitat de cateva ori pana acum, fie la Madrid – cazul tabloului „Guernica”, manifestul artistului impotriva nazismului, dupa care vor urma, ulterior, mai multe versiuni ale celebrilor porumbei.

Se spune ca inainte de Picasso a fost un tip de arta, iar dupa el… nimic nu a mai fost la fel.

Artist si barbat cu o mie de fete, un om plin de contradictii (ca toate marile spirite, nu?), Picasso incarneaza cel mai bine spiritul tumultuos al secolului sau. Chiar daca nu-i intelegi picturile, chiar daca am auzit deseori in jurul meu privitori care exclamau: „Ce e nebunia asta? Are nasul in locul ochilor si invers!”,  Picasso a inventat si omologat un tip de arta, cubismul, care nu are nimic de-a face cu tot ce-a fost inainte de el. Sa nu credeti ca mie-mi plac toate picturile lui. Oricum, de pe la 1900 incoace, nu ma regasesc afectiv, cultural, social cam in nimic, cu mici exceptii. Nici in arta, nici in literatura.

De multe ori cred ca sunt complet depasita chiar si de timpurile pe care le traiesc, pentru ca, oricat de pragmatica m-a invatat viata sa fiu, fiind capabila sa fac bani si dintr-un necrolog, in adancurile mele sufletesti vibreaza eroi precum Napoleon, poeti precum Byron, Petrarca sau Villon, compozitori precum Beethoven sau Chopin, carti precum „Jane Eyre” sau „La rascruce de vanturi” (si exceptiile „Toamna patriarhului” sau „Evanghelia” si „Eseurile” lui Saramago – apropo de Saramago! M-am gandit la el in aeroport, pe candma-ndreptam spre gate-ul de la care urma sa ma-mbarc, auzind in difuzoare apelurile pentru zborul catre Lanzarote, insula pe care traieste scriitorul autoexilat), picturi precum cele ale lui Cimabue sau Michelangelo (a carui homosexualitate a inspirat, probabil, cele mai frumoase trupuri de barbati) si alte puncte de referinta dintr-o lume apusa sub modernismul agresiv care i-a luat locul.

Cu toate acestea, nu poti nega vulcanul creativ din interiorul lui Picasso, care pare sa fi coplesit cu lava sa femei precum Fernande, Marcelle, Olga, Marie Thérèse, Dora, Françoise sau Jacqueline si, in acelasi timp, sa fi erupt intr-un eros care avea sa decreteze ca „arta nu este casta. Daca e, atunci nu e arta!”, la fel cum nu poti nega paternitatea care ii este atribuita lui Picasso pentru arta secolului XX, intelegand aici metamorfoza de nestavilit intre modernism, cubism, suprarealism.

Mi s-a parut foarte interesant ca exercitiu pentru a identifica diferentele intre doua tablouri care, in fapt, au aceeasi tema, faptul ca, pe un perete electronic, in plan secund, erau proiectate „Doamnele de onoare” ale lui Velasquez (pictate in 1656) si, suprapus, diversele forme ale „Manines”-lor pe care Picasso le-a creat circa 300 de ani mai tarziu.

Pana la urma, ce-mi place la muzeele lumii este faptul ca, de la ghidul care-ti vorbeste in casca, pana la cartile pentru copii care te aduc in lumea ermetica pentru profani a artei, exista scopul unitar de-a ne apropia de arta, adica de frumos!

Tablourile care mi-au placut mult in Muzeul Picasso barcelonez au fost cele pe care le vedeti in poze. Din lipsa de spatiu, aleg doar trei.

Cand chipurile aveau contururi normale

Celor care acum il descoperiti pe artist, va recomand sa vedeti celebrul film omonim in care rolul principal este interpretat de Anthony Hopkins. Eu nu l-am vazut, dar cativa prieteni mi-au spus ca este exceptional. Si dupa ce-l vedeti, veti constata ca o sa dobanditi curiozitatea de-a descoperi opera acestui mit, al carui geniu traverseaza nu doar secolul pe care l-a marcat, ci, poate mai mult, posteritatea sa.

Miro si dragostea pentru simplu

Cat despre Miro, va pot spune ca muzeul sau adaposteste nu doar operele sale, la fel de avangardiste precum cele ale lui Picasso, ci ofera si o priveliste superba asupra orasului Barcelona. Duminica dimineata, la ora 9, eram deja la muzeu, vrand sa evit aglomeratia care m-ar fi tintuit la coada ore-n sir. La sfarsit, 
mi-am luat o cafea si-am citit dintr-o carte desteapta despre viata si opera lui. M-a „lovit” faptul c-a invatat sa picteze legat la ochi, practica aplicata de intaiul sau profesor de pictura, care il obliga astfel sa pipaie lucrurile, sa le retina forma si apoi sa le picteze fara sa le vada. Desi unele dintre creatiile sale pot parea de neinteles, prin suprapuneri de forme si culori, in realitate, Joan Miro a fost guvernat de dragostea pentru simplu, pentru simplitate. Tripticul format din tablouri pe panza alba, de mari dimensiuni, pe care este trasa o singura linie neagra, cu o pata de culoare, pot parea in ochii privitorului „o prostie”, insa, pentru autor pot simboliza acea „naturalete taciturna si tragica” prin care el insusi se descria. Dincolo de tablouri sau de „femeia si pasarea” pe care a sculptat-o, mie mi-a placut Miro in cuvinte.

Iata cateva:

„In timpul copilariei mele am traversat perioade lungi de tristete. Acum pot spune ca sunt echilibrat, dar totul ma dezgusta: viata mi se pare absurda. Nu exista un rationament care sa ma faca sa cred asta, ci pur si simplu asa o percep, sunt un pesimist. In schimb, ceea ce este voluntar in mine este tensiunea spirituala. Atmosfera propice acestei tensiuni o gasesc in poezie, in muzica, in arhitectura… in plimbarile mele cotidiene, in anumite zgomote: zgomotul cailor pe camp, scartaitul saretelor, zgomotul pasilor, al strigatului in noapte.

Spectacolul cerului ma bulverseaza. Sunt ravasit cand vad, pe un cer imens, semiluna sau soarele. Exista in tablourile mele formele minuscule ale unor imense spatii vide, orizonturi goale, toate ramasitele care m-au impresionat intotdeauna.

In climatul vizual contemporan, iubesc uzinele, luminile nocturne, lumea vazuta din avion. Am trait una dintre cele mai puternice emotii din viata mea vazand Washingtonul noaptea, din avion. Vazut din avion, noaptea, un oras este o minunatie.

Lucrurile cele mai simple ma inspira. Iubesc mai mult farfuria simpla a unui taran din care mananca o supa, decat orice farfurii de portelan scump ale bogatilor. Arta populara ma emotioneaza mereu. Nu exista in aceasta arta nici trucaje si nici inselatorii. Pentru mine, un simplu obiect este plin de viata. Pentru mine, aceasta tigara, acest chibrit, contin mai multa viata secreta decat multi oameni. Imobilitatea ma frapeaza.

Cand o panza nu ma mai satisface, am o indispozitie psihica, de parca as fi bolnav, ca si cum inima mea n-ar mai bate cum trebuie, ca si cand n-as mai putea respira. Lucrez doar din pasiune.

Este o lupta intre mine si ceea ce fac, intre mine si panza, intre mine si indispozitia mea. Aceasta lupta ma excita si ma pasioneaza. Si atunci lucrez pana cand raul din mine inceteaza.”

Ceea ce ma consoleaza la arta suprarealista este faptul ca iti poti imagina orice, poate lua forma si geneza pe care le nasc mintea si inima ta. Este singura arta care-i da libertatea privitorului de-a fi el insusi artistul ce poate picta cu ochii mintii panza pe care o observa.

A fost prima data cand am vazut lucrarile lui Miro reunite. Este un punct de la care pleaca orizontul sau la care se sfarseste.

Casele Milà si Battló sunt creatiile „laice”  ale lui Gaudi. Par case din cartile cu povesti. Mozaicuri colorate, ceramice si forme ondulate, sculpturi in care nu exista tonuri calde, ci puternice. Eu una as obosi sa locuiesc intr-o asemenea casa.

Cred c-am devenit Miro-niana, iubesc simplitatea.