25 octombrie 2008


Bruxelles. Cred că n-am mai fost în capitala Belgiei de vreo 10 ani, când îl însoţeam pe primul ministru al României într-o vizită oficială în această ţară.

Am vrut s-o cunosc personal pe Ramona Mănescu, europarlamentarul anului din Parlamentul European, şi s-o reîntâlnesc pe Corina Creţu. Cu prima am împărtăşit emoţiile şi sacrificiile reprezentării ţării noastre în forul legislativ european, cu cealaltă am depănat amintiri comune din vremea acreditării mele la Palatul Cotroceni, timp în care ea era purtătorul de cuvânt al Preşedinţiei. Cu ambele am avut discuţii interesante, pe care le voi reda în numerele următoare ale revistei.

Cu Ramona Manescu, europarlamentarul anului

Depanand amintiri cu Corina Cretu

Am călătorit în avionul de la Bucureşti spre Bruxelles cu directorul Serviciului de Informaţii Externe, Mihai Răzvan Ungureanu, care şi-a adăugat diplomaţiei sale desăvârşite, dobândită nu doar în timpul mandatului său de la Ministerul de Externe, în diferite funcţii, rigurozitatea şi disimularea fină specifică ofiţerului de informaţii care te face să crezi antonimul adevărului, tocmai pentru a te trimite pe o pistă falsă.

Ce stranie sinuozitate imagologică a directorului SIE! Pe vremea în care era secretar de stat la MAE, ni se părea omul perfect nu numai pentru a conduce ministerul, ci chiar şi ţara. Luat comparativ cu Victor Ciorbea sau Radu Vasile şi chiar cu Emil Constantinescu, eu și mai toţi colegii mei ziarişti, care lucram uneori în diferite chestiuni diplomatice cu Razvan Ungureanu, îl votam ca fiind cel mai potrivit pentru a ne reprezenta la nivel înalt. Era tânăr, impecabil, profesionist, negociator, fără greşeală, stăpânea arta conversaţiei astfel încât veneai la întâlnirea cu el cu ideile tale şi plecai cu ale lui, fără să-ţi dai seama.

A urmat apoi avansarea în funcţia de ministru, când, nu-mi explic nici acum ce s-a întâmplat, însă soclul pe care-l aşezasem mulţi dintre noi a-nceput să se crape, iar mitul s-a demitizat încet-încet.

Nu numai că-şi pierduse aura aceea în care îl învăluisem cu toţii, ci chiar făcea greşeli inexplicabile şi impardonabile pentru un om politic. Când şi-a pierdut şi echidistanţa, îmbrăţişând cauza băsesciană căreia i-a devenit avocat din umbră, s-a demonetizat complet. Momentul învestirii lui la SIE, când coloana i s-a îndoit nepermis în faţa lui Traian Băsescu, a fost unul care iarăşi a spulberat demnitatea politică cu care îl învestisem mulţi dintre cei care îl apreciam. Astăzi, învăluit în misterul pădurii de la Băneasa, Mihai Răzvan Ungureanu îşi poate camufla slăbiciunile, iar noi ne putem imagina că e mai bun decât este în realitate.

Bruxelles-ul mi-a părut, recunosc, în cele doar două zile în care „m-a adăpostit”, extrem de plictisitor, poate şi pentru că a plouat încontinuu… poate şi pentru că n-am avut stare nici pentru muzeul instrumentelor muzicale, iar fântâna Manneken Pis poate constitui o atracţie prima dată, dar nu este vreun Luvru pe care să-l descoperi mereu. Am zăbovit ore-ntregi într-o cafenea din Grande Place, lângă un şemineu, cu gândurile înfierbântate de un capuccino repetat şi mirându-mă de vreo cinci telefoane pe care le-am primit consecutiv, de la persoane diferite, care mă rugau să vând coperta revistei şi vreo câteva pagini unui candidat din diaspora cu nume ridicol, fără vreun merit profesional şi social.

A doua zi, mi-am anulat biletul de întoarcere programat peste vreo două zile, am luat trenul de viteză din Gara de Est şi-am plecat la Paris, oraşul pe care-l iubesc iremediabil, până la isteria de-a-l frecventa chiar şi doar pentru a-mi pierde timpul aşezată pe una dintre băncile de pe Champs Élysées.

Pe măsuţa rotundă de la La Durée, abureşte un ceai Jardin Royal. Bărbatul din faţa mea, care mi-a marcat destinul şi care se-nchină încă la mine ca la o icoană sfântă, mă priveşte disperat. Are părul alb şi ridurile vorbesc despre suferinţele lui.

Îmi spune că nu există zi în care să se trezească şi primul lui gând să fie către mine, că nu există somn în care să nu-i bântui visele, că nu există cuplu pe care să-l vadă fericit şi pe care să nu-l transpună imediat în imaginaţia de-a fi noi înşine cuplul privit, că n-a mai fost nimic după mine şi că acesta este stigmatul pe care-l va duce cu el în mormânt… nefericirea pe care o camuflează în fiecare zi pentru clipa de slăbiciune în care n-a avut curajul să-şi asume această iubire.

Îmi ia mâna şi cu lacrimi în ochi îmi spune:  „Mă gândesc mai mult la tine acum, când nu te mai am, decât atunci când te ţineam în braţe, când înconjuram pământul cu tine de mână şi zburam amândoi. Îmi trăiesc zilele ca un condamnat care-şi aşteaptă moartea, nu ca pe un sfârşit, ci ca pe o izbăvire. Dau petreceri la mine acasă, particip la cele organizate de alţii… Muncesc, fac averi, semnez contracte, joc jocuri de societate, botez copii, cunun tineri, îmi petrec concediile în hoteluri de lux, fac politica ţării în grupuri exclusiviste, mă preocup de soarta copiilor mei… cheltui nesăbuit pe haine de firmă cărora nu le mai găsesc frumuseţea când le-mbrac… îmi permit escapade amoroase de-o noapte prin paturi de hotel… şi cu toate astea, nu există chip mai viu în mintea mea, în inima mea, ca chipul tău de copil. Te-am căutat în toate femeile care au urmat după tine şi nu te-am mai găsit în niciuna. Am cunoscut altele… zeci, sute, impecabile. N-am mai iubit-o pe niciuna. Aş da orice să te aduc înapoi, dar văd cât de frântă este iubirea ta pentru mine…”.

Mărturisirea asta a unui bărbat pe care şi eu l-am iubit cândva m-a bulversat şi două zile am străbătut Parisul, oraşul acesta în care ne iubisem de atâtea ori, încercând să-mi limpezesc gândurile şi să-mi întreb mintea. Atunci mi-am amintit un mesaj pe care mi l-a dat în pragul unei despărţiri: „Astăzi e o nouă zi. Deschide ochii… ascultă-ţi inima!”

Am ascultat-o… şi-am luat avionul care m-a adus acasă… la voi…