Vacanţa mea în Franţa a început cu o cafea la Ritz. Cine mi-a oferit-o? O întâmplare venită de la Dumnezeu…


20 august, orele 9.00

Mă îmbarc spre Paris, urmând să schimb avionul spre Figari. Eee, să nu vă imaginaţi că-l schimb atât de repede! Peste 7 ore. Eram resemnată. Mă şi gândeam: ce fac, cheltui banii acum, din prima zi?! Nu, mai bine fac ceva cumpărături la-ntoarcere, că tot 7 ore trebuie s-aştept.

Şi-n timp ce stăteam să-mi aştept bagajele pe aeroportul Charles de Gaulle, mă-ntrebam cu ce să mă transfer la celălalt aeroport, Orly, de unde aveam avionul spre Figari. Cu taxiul sau cu autobuzul special? Cu taxiul trebuia să cheltuiesc vreo sută de euro, cu autobuzul nu prea-i plăcea snoabei din mine. Şi tot încercând să mă hotărăsc, văd lângă mine o doamnă care venise şi ea de la Bucureşti. O cunosc, o cunoaşteţi şi voi, dar să-i trecem numele sub tăcere! Este cea mai bună prietenă a mea de pe mail, cu care nu mă cunosc decât din reviste. Ea citise despre mine, eu citisem despre ea. Acum ne uitam una la alta şi nu ne venea să credem că, după luni de zile de corespondenţă electronică, de mici atenţii pe care ni le-am trimis reciproc din simpatie, ne-ntâlneam chiar la Paris, din întâmplare.
Era absolut superbă! Pantaloni negri cu bretele şi bluză albă din dantelă Chanel, pe dedesubt un sutien mortal ID Sarrieri, pantofi şi geantă Chanel. Părea că acum a coborât de pe catwalk. Am fost mândră că era româncă. Îi spun eu pe repede-nainte ce caut la Paris, că plec în Corsica, dar că mai am 7 ore de aşteptat şi că trebuie să mă şi transfer la Orly. Iar ea, ca un înger trimis de Dumnezeu în calea mea, îmi spune: „Mă laşi pe mine în oraş şi apoi te duce şoferul meu! Şi, iată-mă dintr-un autobuz (pentru că atunci n-aş fi dat o sută de euro pe taxi!), într-un Mercedes ultimul tip.

Cum, chiar voi intra în Ritz?!?

Ajungem la Ritz, unde locuieşte ea. (V-am spus că e o româncă specială!!!). Ştiţi dumneavoastră legenda acestui hotel… dincolo de faptul că aici au locuit de-a lungul vremii Coco Chanel, Ernest Hemingway, Charlie Chaplin, proprietarul, Mohamed Al Fayed, este unul dintre cei mai fascinanţi bărbaţi pe care i-am văzut vreodată. Acesta este şi locul unde Lady Diana a stat ultima dată, înainte de a pleca spre moarte!

Prietena mea îi spune şoferului să m-aştepte şi mă invită să bem o cafea. Cum, chiar voi intra în Ritz?!? Mi se taie răsuflarea. Dumneavoastră nu ştiţi însă că aceasta a fost una dintre destinaţiile vieţii mele. La 1 decembrie împlinesc 30 de ani şi nimeni până acum nu m-a dus la Ritz. Sigur, am stat în alte hoteluri superbe, unele poate mai scumpe ca acesta, însă mi-am dorit întotdeauna să păşesc în acest univers, pentru că, într-adevăr, odată ce treci pragul de la Ritz în faţa ochilor îţi apare o altă lume…

Şi, iată-mă invitată la o cafea. Stăm pe terasă. Apreciez mult gestul pe care-l face prietena mea, chiar dacă ar fi banal să-i mulţumesc prin cuvinte. Mai ales că avea o întâlnire programată, unde îmi dau seama că a întârziat numai de dragul meu! Într-adevar, atmosfera este preţioasă – în holul hotelului se vând numai bijuterii de la 10.000 de euro în sus, mobilierul este Ludovic al XV-lea, totul este aurit, dar cafeaua este… la fel ca în oricare altă parte.

Cred că viaţa mi-a oferit această ocazie de-a mă vindeca de dorinţa mea maladivă, obsesivă, de-a intra la Ritz. Mi s-a părut mult prea snob, chiar şi pentru mine, prea rece şi prea pretenţios. Aici mi-am dat seama cât de mult iubesc agitaţia de la Marriott din Bucureşti unde-mi beau eu ceaiul mereu cu Botticelli. Nu pictorul (săracu’ a putrezit de vreo 500 de ani!), ci un prieten care are acest nume de cod.

În sfârşit, plec de la Ritz şi mă-ndept către aeroportul Orly. De aici plec spre Figari, în Corsica. Ajung la ora 20.00 deşi eram plecată de la 8 dimineaţa!


Figari, Corsica

În prima seară n-a trebuit decât să fac faţă unei cine cu 20 de persoane, toţi italieni. Pe unii îi cunoşteam deja, pe alţii nu. Mă îndrăgostesc pe loc de avocatul Elio Caputo, când îmi spune că tocmai citeşte „Il codice Da Vinci” de Dan Brown. Am citit-o şi eu cu câteva luni în urmă – o carte spectaculoasă, din nefericire netradusă încă în română. Începem să discutăm pe seama argumentului intrigant: dragostea lui Iisus Hristos pentru Maria Magdalena, căsătoria lor şi fiica rezultată din această căsătorie. Interesant, nu?!

Vă daţi seama că între un avocat şi-o ziaristă nu se pune problema lipsei de dialog! Monopolizăm discuţia până când Rosi, soţia lui, pune punct dintr-o privire. Îmi spun: nu e cazul să produc vreun divorţ aici, chiar din prima seară! Mâncăm pasta ai fagiolli, gătită într-un mod inimitabil de Maurizio Cartabi.

După lungi discuţii de prezentare şi polemici pe diverse teme, decid să mă retrag. Este miezul nopţii, iar eu sunt ruptă de oboseală. Am la alegere: un bungalow elegant sau o rulotă. În bungalow am mai stat. Îmi propun să-ncerc cealată locaţie. V-o imaginaţi pe Floriana Jucan de la Ritz, în rulotă?! Ei bine, astăzi, la o săptămână după, vă mărturisesc că aş repeta această experienţă şi mâine! Aş fi putut să mă mut a doua zi în bungalow dacă nu făceam faţă, însă n-a fost cazul. Bine, acum trebuie să vă spun şi că rulota era chiar frumoasă. Curată, spaţioasă, utilată modern, dotată cu tot ce-i trebuia. Aveam până şi fier de călcat.

Locul acesta din Corsica unde am fost eu este ca un parc imens pe malul mării, unde sunt şi vile, şi corturi sau rulote. Şi vă asigur că, în cele din urmă, stăteau acolo şi avocaţi şi profesori şi medici, oameni care au vile de 500.000 de euro la Milano sau Roma.

Vacanţa alături de prieteni într-un loc ca ăsta este magnifică şi dacă dormi sub cerul liber! Aici am înţeles, mai mult ca niciodată, că degeaba stai la Ritz dacă eşti nefericit şi singur!

Am avut parte de seri memorabile. De zile pline de soare, de-o mare verde ca smaraldul, cum numai în vederi putem găsi, de plimbări cu barca în larg (pentru că Maurizio, care stătea şi el la cort, avea o barcă de vreo sută de mii de euro. Modestă, nimic de zis!), de-o săptămână la sfârşitul căreia am regretat că mă-ntorc acasă, chiar dacă aici sunt atâţia oameni care mă iubesc şi care abia m-aşteaptă! Şi mai sunteţi voi, cititorii mei, care mă lăudaţi sau mă-njuraţi, însă cel mai important, trăiţi alături de mine! Pentru că un jurnalist n-are nevoie de laude, ci de cititori.

Marcel Proust, insotitorul meu in Corsica

Am fost singură. Adica nu chiar. L-am luat cu mine şi pe Marcel. Care Marcel?! Proust. „Jurnalul” lui Marin Preda, pe care am început să-l citesc la Bucureşti mi s-a părut prea complex pentru vacanţa asta. Dar să nu credeţi însă că mi-a fost mai uşor cu Proust!

Ei bine, cartea asta scrisă de femeia care i-a fost alături în ultimii ani ai vietii, celeste Albaret, era despre „Domnhul Proust”. Am fost terifiată de zbaterea „micului Marcel” în faţa timpului care trecea implacabil şi pe care el îl ruga să mai stea, doar cât să-şi termine opera. „Apres, ne conte pas!”

Mi s-a părut o catedrală (cum spunea el despre opera sa) nu numai trilogia la care a lucrat opt ani de zile, ci toate aceste zile în care s-a izolat de lume pentru a nu pierde timpul pe care trebuia să-l dedice în exclusivitate tocului şi caietelor sale.

Citesc de două ori, pentru că nu-mi vine să cred: Andre Gide a respins manuscrisul lui, „Swan”, pentru ca doi ani mai târziu să recunoască faptul că aceasta a fost una dintre cele mai mari greşeli ale sale. Aproape spre finalul vietii, Proust îşi ia revanşa, primind Premiul Goncourt.

Uneori, pentru a citi, am nevoie să stau singură. Probabil că toţi ceilalţi cred despre mine că sunt o snoabă introvertită şi fiţoasă care, în loc să facă conversaţie cu prietenii, preferă să stea singură pe prosop cu nasul în carte. Ei bine, tot ceea ce vreau este să termin această carte înainte de-a mă-ntoarce acasă. Ca să mă pot întoarce la Preda.

Ajung la paginile care descriu moartea lui Proust. Impresionant. Inima lui se opreşte, ochii îi rămân deschişi, însă arcul timpului acestui grandios scriitor se închide aici.

Micul Marcel nu s-a întors niciodată la Illiers, locul copilăriei sale pe care îl iubea atât de mult, pentru că „un paradis pierdut nu-l regăseşti decât în tine însuţi”. La fel cum eu nu mă întorc în anumite locuri de la Sinaia, pentru că ce-am pierdut nu mai pot găsi vreodată pe această lume. Căci numai Unul singur a înviat din morţi…

Am început să plâng. Plâng pentru c-a murit Proust. Văd în jurul meu persoane care mă privesc şi care-şi imaginează că cine ştie ce dramă personală trăiesc. Cine-şi poate imagina că plâng la o carte?! Credeaţi că numai la filme se plânge, nu?!

Mă uit la mare. Sunt doar eu cu ea. Parcă nu mai e nimeni pe plajă. În astfel de momente de singurătate absolută gândeşti profund şi gândul îţi aleargă în toate direcţiile.

Mi-am amintit de începutul meu în lume, de lacrimile mele lăsate nopţi la rând prin cămine săptămânale, de dragostea unică, „mortală” (pentru că Vettovaglia este azi un mort care trăieşte) pe care mi-a dăruit-o ambasadorul, de mesajul citit dimineaţa pe mail care-mi spunea: „Nu sunt insensibil. Dimpotrivă” şi care m-a făcut atât de fericită, mi-am amintit de toate locurile spectaculoase în care mi-a fost dat s-ajung şi cât de mefientă eram la 15 ani când, trecând prin faţa aeroportului Otopeni, îmi spuneam că eu nu voi pleca niciodată de aici. Mi-am amintit câte minuni dumnezeişti mi s-au întâmplat în toţi aceşti ani… Şi-am simţit împlinire, chiar dacă nu sunt căsătorită şi nu am copii (condiţie sine qua non pentru a putea spune „am făcut tot ce trebuia în viaţa asta!”).

Mă uit la mare. Şi ea se uită la mine. Şi-n pofida acestui sentiment de linişte, de bine, nu ştiu cine arde mai tare… soarele sau eu?! Intru-n mare să mă sting. Însă Shakespeare, de acolo de sus (ştiţi că englezii monitorizeză Corsica şi-acum, de teamă să nu se mai nască vreun Napoleon!) îmi şuieră la urechi cu o rafală de vânt: „Iubirea-i foc ce-aprinde-o apă/dar apa de iubire nu te scapă!”.

Sunt îndrăgostită şi nici n-aş vrea să mă sting. Şi-l iubesc şi mai mult când îmi spune: „Nu mai pun şi eu paie pe foc, că sunt un incendiator dement care nu poate controla isteria incendiului!”

A trecut o săptămână. Zi de zi am făcut baie la duşuri în aer liber, am fost la o toaletă publică, am ieşit la restaurant cu toţi sau am făcut câte-o cină de neuitat pe malul mării. De fiecare dată am înţeles ce dar minunat este prietenia şi cum cei mai generoşi dintre noi şi-l fac unul altuia. A fost de vis! Realmente, n-am ce să reproşez acestei vacanţe.


E timpul să mă-ntorc acasă. E joi, 26 august.

La 11 plec de la Figari la Nice, de unde iau avionul spre Paris Orly şi de la Paris Orly mă transfer la Charles de Gaulle, de unde plec la Bucureşti. Asta în teorie, că-n practică…

Plec de la Figari la ora 13.00, zborul de la 11.00 fiind anulat din cauza vântului. Totul s-a dat peste cap. Cumpărăturile mele la Galeriile Lafayette, prânzul la un restaurant fiţos din Paris etc, etc. Ajung la Nisa, mă-mbarc pentru Paris Orly, urmând ca de aici să mă transfer la De Gaulle.

Dumnezeu îmi mai trimite una dintre acele minuni care mă fac să mă-ntreb în fiecare secundă ce-am făcut ca să merit, şi CINEVA mă duce de la un aeroport la altul, cele două fiind la o distanţă de aproape o oră. Atât putem sta împreună. Aş fi vrut să pot face electrocardiograma inimii lui, alături de cea a inimii mele!

Ce tortură pentru sufletele noastre! Îmi spune: „Este de necrezut! Eşti aici, în dreapta mea şi nu mă pot uita la tine pentru că trebuie să fiu atent la drum! Incredibil”.

Sunt clipe-n viaţă în care-ţi vine nu numai să-i mulţumeşti lui Dumnezeu, ci şi să-l tragi la răspundere şi să-l întrebi: „DE CE?” Însă, ca un bun creştin, îţi spui că Dumnezeu n-are nevoie de justificări.

Ajungem la Charles de Gaulle. Rămân singură, chiar dacă mi-a strecurat în geantă o mare, o foarte mare, o irepetabilă iubire. Intru prin magazine. Zăbovesc mult în faţa unei genţi Sonia Rykiel. E cam scumpă. Dar mi-o iau. Mă duc la parfumuri. Noul B Men de la Terry Mugler e doar în reviste, că-n parfumerii n-a ajuns încă, spre disperarea mea care-l caut de două luni peste tot.

Cumpăr nişte brânzeturi franţuzeşti. Miros de-mi vine rău…

Mirajul cumpărăturilor, gândurile care nu ştiu exact ce fac, dacă le-am lăsat pe toate în maşina care a plecat de la Charles de Gaulle spre Paris sau aleargă la Bucureşti, mă fac să pierd noţiunea timpului. Ar fi cazul să-mi fac şi eu formalităţile de-mbarcare, că peste 20 de minute pleacă avionul!

Este ora 18.40. Un francez antipatic îmi spune că am ajuns prea târziu şi că boarding-ul s-a închis de o jumătate de oră. Ochii mei, care-au plâns încontinuu de la Orly la Charles de Gaulle, nu mai impresionează pe nimeni… Mă resemnez, uitându-mă la avionul care pleacă spre Bucureşti. E exact ca-n filmele alea americane, când ea e-n avion şi el ajunge prea târziu s-o ceară de nevastă. Extrapolând, nu e o mare diferenţă. Pe noi ne desparte acum drumul înapoi spre Paris. Şi-mi amintesc ce-i scria Luli lui Catul Bogdan: „Totul ne desparte pe mine şi pe tine: distanţa, oamenii şi poate şi destinul”.

Air France mă cazează la hotelul Sofitel. Sun acasă. Contramandez venirea celor care trebuia să mă ia de aeroport, şedinţa de mâine dimineaţă, şi-mi spun că, dacă Proust a căutat în zadar timpul, cum l-aş putea găsi eu pentru a-l da înapoi, pentru a mă urca în avionul care tocmai ce-a plecat şi pentru a vă scrie aceste rânduri nu pe masa barului din holul acesta de hotel, ci la computerul meu din birou…

Vacanţa mea s-a terminat. Ar mai fi trebuit să plec trei zile în Israel. Am fost invitată şi-am promis că mă duc, însă nu vreau să exagerez cu atâtea plecări!

Vineri la 13.30 ajung acasă. Ajung la voi. Ajung la cei de care mi-e atât de dor, chiar dacă îi las aici pe cei care mă iubesc atât de mult! Însă eu ştiu că Dumnezeu este pretutindeni. Iar dacă astăzi a fost la Paris, sper ca mâine să vină cu mine la Bucureşti.