11 mai 2008


Hristos a înviat!!!


Hristos a înviat!!! Cred că anul acesta, Iisus a înviat în mod special pentru mine. Duhovnicul meu, Teoctist, mi-a dat binecuvântarea împărtăşirii, după vreo câţiva ani, în care mă spovedesc lui şi-n care n-am trecut de limita unei înghiţituri de agheazmă mare. Desigur, în conştiinţa mea scrupuloasă, păcatele-mi mă urmăresc precum umbrele, dar îndumnezeirea unei împărtăşiri îmi dă speranţa unei vindecări trupeşti şi sufleteşti.

L-am simţit aproape pe Dumnezeu, chiar dacă-n ultimul timp, prea conectată la viaţa  cotidiană, nu am mai rostit rugăciuni lungi, genunchii mei nu s-au mai îndoit atât de des în faţa Maicii Domnului şi, în general, am fost o credincioasă mai puţin practicantă decât în alte perioade în care treceam pragul bisericii „Radu Vodă“ chiar zilnic, găsindu-mă şi regăsindu-mă ca-ntr-un flux şi reflux continuu al iubirii mele pentru El, al iertării Lui pentru mine.

Am luat lumina Învierii de la bisericuţa Hotelului „Lagonissi“, aflat pe malul Mării Egee, în Grecia. Toţi cei pe care-i iubesc: mama, soţul ei, cea mai minunată prietenă, căţelul Tracy şi bărbatul care nu-mi lipseşte din rugăciuni, mi-au fost aproape.

Însă bucuria mea cea mai mare a fost faptul c-am reuşit, pentru a cincea oară, s-ajung s-aprind lumânări la mormântul Sfântului Nectarie, din insula Eghina. Am reuşit, de-a lungul ultimilor ani, să-i duc aici pe mama, pe bărbatul adorat, care a îngenuncheat pentru prima dată într-o biserică, mi-am dus prietenele, m-am dus pe mine de atâtea ori şi i-am dus chipul, în icoane, în multe case, sau în birourile celor pe care-i vreau protejaţi divin.


Poveste cu Tracy


Ca să vedeţi cum este destinul! În urmă cu vreo lună de zile l-am dus pe căţelul meu Tracy într-un parc din Dorobanţi, pentru obişnuita lui plimbare de după-masă. I-am dat lesa jos, convinsă fiind că un pic de libertate nu-l va îndepărta de mine. Într-o secundă însă, Tracy-uţul meu iubit a zbughit-o de nebun, traversând în viteză toată Calea Dorobanţilor şi încă o bretea care merge pe Radu Beller. Momentul m-a paralizat. Nu ştiam ce să fac mai repede: să-l strig, să opresc maşinile care veneau din dreapta, pe cele care veneau din stânga… pe cele care mergeau spre Radu Beller, s-alerg după el? Pur şi simplu, îl şi vedeam strivit de vreun bolid, pentru că-i atât de micuţ (imaginaţi-vă un bichon!), încât nici nu se vede de la nivelul volanului! Acele secunde, în care am alergat după el, fără să ştiu dacă-l voi mai lua în braţe, viu sau mort, mi s-au părut nesfârşite. S-a oprit în mâinile bodyguardului de la banca Raiffeisen, care privea şi el stupefiat scena. În clipa în care l-am luat în braţe, am şi auzit în spatele meu bubuituri puternice de maşini care se ciocnesc. M-am gândit că era inutil să m-apropii să le mulţumesc oamenilor, care în locul politicosului „Cu plăcere!”, cred că m-ar fi luat la palme.

M-am făcut nevăzută şi-am urcat scările biroului, învăţând că un câine nu ştie ce să facă cu propria-i libertate.

În ziua aceea, după vreo două luni de absenţă, fusesem la Mânăstirea „Radu Vodă” să mă rog la racla Sfântului Nectarie, făcătorul atâtor minuni în viaţa mea. Am ştiut atunci că Sfântul l-a apărat şi pe bietul animal, nevrând să mă vadă suferindă din pricina lui. Am înteles asta, cu atât mai bine acum, de Sf. Paşte, când am fost din nou în Eghina şi, neavând cu cine să-l lăsăm pe Tracy, l-am luat cu noi. Când am ajuns la mănăstirea Sfântului, am intrat, pe rând, să ne rugăm la mormântul lui, lăsând-o pe mama mea cu Tracy, afară. O măicuţa a văzut-o aşteptând, şi-a dat seama că nu intră din pricina căţelului (căci unde aţi mai văzut vreodată un câine într-o biserică???) şi i-a spus, în limbajul gesturilor, că are binecuvântarea de-a intra. Nu credeţi c-a fost o minune dumnezeiască??? N-a fost un semn că Sfântul Nectarie a vrut să-l ştie aproape pe micuţul pe care-l salvase în urmă cu o lună? O, ba da!!! Desigur, e o chestiune de viziune personală, iar paradoxurile credinţei depăşesc puterea de înţelegere a multora dintre noi, cei care nu sunt dependenţi de forţele divine ce sălăşluiesc în Cerul Empireu, ţinându-i trena lui Dumnezeu. Pentru mine, nu există destin fără El. Nimic din ceea ce mi s-a întâmplat de-a lungul vieţii nu a scăpat arhetipurilor biblice.

Şoferul de taxi, care ne duce de la Mănăstire la un restaurant, aflat pe malul mării, ne povesteşte că Sfântul a făcut din Insula Eghina un loc de pelerinaj şi că oameni de pe toate continentele vin să aprindă lumânări, sperând că vor fi protejaţi de duhul lui divin.


Atena, aproape pustie de Paste


Atena, pe care am mai vizitat-o de vreo câteva ori, e aproape pustie. La greci, Paştele este cea mai importantă sărbătoare calendaristică şi cel puţin trei zile totul este închis. Vedem Acropolele de jos şi le povestesc alor mei cum le-am vizitat eu, cu mulţi ani în urmă, cu delegaţia oficială a primului ministru, pe care l-am însoţit la Reuniunea ţărilor balcanice. Umanitatea moşteneşte de pe aceste tărâmuri pilonii ei principali ai gândirii socratiene, aristotelice şi mai ales a lui Platon care rămâne, până în zilele noastre, la peste 2.300 de ani distanţă de naşterea sa, fără rival. Platon ne-a lăsat mitul Peşterii, adică al lumii în care trăim, de cele mai multe ori în întunericul propriei noastre ignoranţe, limitaţi de noi înşine, dar mai ales de lanţurile prejudecăţilor exterioare şi ne-a lăsat modelul politic ideal în care înţelepţii conduc lumea, pasionalii şi curajoşii o apără, iar cei cumpătaţi produc şi gestionează resursele. Modelul omului platonian rămâne însă, cel puţin la mii de ani distanţă de la elaborarea lui, un ideal spre care ne îndreptăm năzuinţele, dar care va fi imposibil de atins. Grecii ne-au lăsat moştenire epopeele homerice „Iliada“ şi „Odiseea“, neegalate vreodată ca amplitudine, ca poeme descriptive ale războiului şi ale întoarcerii acasă pe un drum perpetuu, plin de oameni şi întâmplări, ce constituie un mesaj eroico-filozofic peste generaţii. Să nu uităm că aceste miraculoase pagini ale culturii au însumat zeci de mii de versuri culese şi scrise de un orb!
În rândul lor s-a născut şi Sappho, considerată prima poetă a lumii, sau oricum cea mai lirică, cea mai vibrantă, care va influenţa generaţiile ulterioare şi va lăsa modelul safic căreia şi Eminescu i-a închinat o Odă.
Tot grecilor le datorăm tragediile; Eschil, Sofocle şi Euripide, rămânând puncte de referinţă şi astăzi, în arta dramatică; modelele eroului războinic de tip Ahile, sau Alexandru cel Mare, matematicieni precum Pitagora şi o seamă de idei pe fundamentul cărora s-a structurat întreaga umanitate civilizată.


Back to Lagonissi


M-am întors pe plaja de la Lagonissi, strivită de istoria ţării în care mă aflam, care mă făcea să-mi minimalizez şi mai mult propriile performanţe, care abia dacă înseamnă ceva pentru cei care mă cunosc.

Mama, sotul ei, eu, Olga – directorul pentru VIP Service al hotelului– si Ella

Evidenţa şi realismul faptului că mulţi dintre noi suntem picături insesizabile în marele ocean universal al memoriei colective mi-au întunecat adesea gândurile, punând limite chiar şi celor mai banale planuri. Conştiinţa propriei nimicnicii mi-a frânt de multe ori aripile icariene cu care am vrut să zbor spre culmi imperceptibile pentru cei mai mulţi dintre teluricii care mă-nconjoară.


Din Grecia la Florenta


Întoarsă în Bucureştiul pustiit al întâiului de mai, n-am zăbovit decât atât cât mi-a luat să-mi fac un nou bilet, sa-mi rezerv un hotel şi să zbor spre Florenţa, oraşul pe care l-am  văzut în fugă în urmă cu vreo zece ani şi pe care-l ţin minte ca singurul care, privit de sus, m-a făcut să plâng.
Îmi recunosc public o hipersensibilitate pe care nu o pot controla în faţa a ceea ce mă impresionează profund, făcându-mă să lăcrimez, cel mai adesea, fără să pot evita imaginea, uneori ridicolă, pe care o conturez despre mine.
Am stat într-unul dintre hotelurile frumoase de pe Arno, în camera în stil florentin, pictată pe la 1400 şi decorată clasic.
În timp ce România era înecată de ape, în oraşul toscan erau peste 25 de grade. Deşi n-am stat decât două zile şi nu i-am văzut toate frumuseţile, nu i-am descoperit toate secretele şi nu-i cunosc toată istoria, Firenze este, cu adevarat, unul dintre cele mai frumoase oraşe ale lumii.
Nu mi-am imaginat vreodată c-o să fac trafic de influenţă ca să intru-n-ntr-un muzeu. Ei bine, s-a-ntâmplat! Pentru Uffizi.

Pe ultimul coridor al Galeriei Ufizzi, alaturi de Andrea Baldinotti

Cu ani în urmă, aveam o agendă telefonică, pe a cărei copertă era reprodusă „Primavara“ botticelliană. Ani la rând a fost pictura mea talisman şi una dintre puţinele pe care eram capabilă s-o descriu cu ochii-nchişi, în detaliu. Cred c-o şi visam noaptea, căci într-una din emisiunile televizate, la care am participat, „Gala“, pe care Mihaela Rădulescu o realiza la postul B1 TV, am rostit c-am văzut-o deja într-un alt muzeu decât cel care o găzduieşte cu adevărat. Din tot discursul meu de o oră, o colegă de breaslă de la „Adevărul“ a ţinut să scrie a doua zi o întreagă epopee despre greşeala mea. I-am trimis un buchet de flori, mulţumindu-i pentru c-a urmărit emisiunea, dar, în acelaşi timp, acum îmi dau seama că, dacă Mihaela Rădulescu este cea mai activă vedetă în domeniul social, dacă despre mine încă se vorbeşte măcar în contextul revistei pe care am făcut-o, despre semnatara acelor rânduri n-am mai auzit şi nici măcar nu ştiu dacă mai există. Dacă da, şi mă citeşte, aş vrea să-i spun că mi-a revenit în gânduri, în faţa „Primăverii”, iar amintirea ei mi-a provocat un oarecare surâs îngăduitor.



Trafic de influenta …pentru Uffizi


Să intri la Uffizi, cel mai vechi muzeu din Europa, este o adevarată loterie. Dacă te aşezi la rând, poţi sta toată ziua la o coadă imensă, putând constata, la sfârşitul zilei, că muzeul s-a închis înainte de-a intra tu în el. Dacă-ţi faci o rezervare, găseşti loc liber abia peste o lună.

Eu am decis sâmbătă dimineaţa că vreau să intru cel târziu sâmbăta după-masă. Telefoanele date personal sau de Consierge-ul unui hotel renumit în Firenze n-au contat deloc, nici măcar titulatura mea de ziaristă n-a impresionat pe nimeni. Regulile sunt stricte, iar capacitatea de primire a muzeului este efectiv redusă faţă de numărul vizitatorilor. Nici măcar argumentul c-am venit din străinătate să văd operele găzduite aici n-a stat în picioare când replica a fost: „Toată lumea vine din străinătate să vadă Uffizi!” Adevărul este că, într-o cronică veche a muzeului, am citit cel mai mare reproş adus florentinilor, acela ca merg prea rar, sau deloc la Uffizi.

După ce-am revoluţionat toate cercurile de amici din România şi Italia, am reuşit, printr-o recomandare, să vorbesc cu preşedintele unei bănci care finanţează restaurarea unor opere expuse aici. El i-a telefonat direct directorului muzeului şi l-a rugat (ce-i drept, imperativ) să mi se permită accesul în aceeaşi zi. Şi… iată-mă în faţa unor comori, de-o frumuseţe absolut indescriptibilă, semnate Giotto, Simone Martini, Fillip Lippi, Botticelli, Ghirlandaio, Perugino (a cărui Înălţare am pus-o chiar pe coperta trecută), da Vinci sau Michelangelo.
E greu să povesteşti despre tablouri. Vizită într-un muzeu, din punctul meu de vedere, este adesea o experienţă care ţine de capacitatea fiecăruia de recepţie a imaginii şi o chestiune a gustului personal, educat sau dimpotrivă. N-am să vă fac un tratat despre tehnica picturii, pentru că nu sunt expertă şi nici nu vreau să par, copiind din cărţi de specialitate.
Până la urmă, dacă mie-mi place „Vestirea” lui Simone Martini şi a lui Lippo Memmi, unora li se poate părea neinteresant. Pentru mine, de exemplu, Mona Lisa rămâne un tablou a cărui legendă depăşeşte pictura însăşi, dar, pentru o lume-ntreagă, este cel mai fabulos tablou care s-a pictat vreodată.
Vă recomand să vizitaţi Uffizi împreună cu un ghid. Eu am avut parte de Andrea Baldinotti, unul dintre cei mai importanţi experţi ai Galeriei, care mi-a redat povestea fiecărui tablou în parte cu controversele şi secretele lui. Voi reveni cândva, cu un subiect mai amplu pe această temă.


Primavara lui Boticelli


Desigur, „Primăvara“ a fost tabloul lângă care am zăbovit cel mai mult, într-un amestec straniu de sentimente, care duceau de la mirarea faţă de arta născută din mâinile unui om, până la mulţumirea de sine c-am reuşit să-l văd şi de aproape, după ani de zile în care m-a însoţit în reproduceri comerciale.

Tabloul cel mai faiomos al Galeriei Uffizi, care mai suscită încă destule polemici, a stat ani de zile lângă dormitorul vărului lui Lorenzo Magnificul. Andrea Baldinotti îmi spune că alegoria este inspirată de textele clasice ale poetului latin Ovidiu, dar şi de cele ale lui Agnolo Polizianom, amic cu familia Medici şi al lui Botticelli, care, într-o scriere dedicată nepoatei lui Giuliano de Medici, creionează o gradină cu cele trei Graţii, alături de vântul primăverii, Zefir, care o urmăreşte pe Flora.
În directa sintonie cu această poetică descriere, pare genial pictată în partea dreaptă a tabloului, în care vântul Zefir o posedă pe nimfa Clori, cu care se şi căsătoreşte ulterior, dăruindu-i capacitatea de-a da naştere florilor care-i ies din gură. Lângă Clori, femeia care surâde şi care este îmbrăcată într-o rochie plină de flori, (după părerea mea, una dintre memorabilele femei din arta universală), ar trebui să simbolizeze încarnarea lui Clori în Flora, zeiţa latină a Primăverii. În centru, o vedem pe Venus, stăpâna întregii grădini. (În aceeaşi sală, Uffizi găzduieşte şi Naşterea lui Venus, un alt tablou superb al lui Botticelli, care s-a inspirat din mitologia greacă, potrivit căreia penisul zeului Uranus, amputat de Cronos, ar fi căzut în apele mării înspumate, dând naştere acestei zeiţe a frumuseţii şi dragostei). La stânga sunt, de fapt, personajele cele mai importante, cum consideră unii critici, care nu-i dau lui Venus rolul principal în pictură: cele trei graţii, personificări ale graţiei şi frumuseţii feminine în mitologia greacă, sculptate magnific şi de Canova.
Cupidon, micul zeu al amorului, îşi îndreaptă săgeata către simbolurile feminine, iar Mercur încearcă să înlăture norii care vin spre grădină.
Potrivit celor mai multe voci, experte în domeniul artei, alegoria Primăverii, anotimp în care lumea invizibilă a formelor modelează materia, transformând-o şi aducând-o la viaţă, a fost pictată cu ocazia căsătoriei dintre tânărul erudit Lorenzo di Perfrancesco de Medici, amic al pictorului şi Semiramide Appiani, nepoata Simonei Vespucci, legendară pentru frumuseţea ei, dar mai ales pentru presupusa legătură cu Giulianao de Medici.
Acest tablou rămâne unul dintre punctele de referinţă ale întregii arte şi una dintre cele mai înalte expresii ale idealului reîntors la l’eta dell’oro („epoca de aur”) în Firenzele lorenzian.
În 1982, tabloul a fost studiat de o echipă de botanişti, care au recunoscut în el cca. 200 de feluri de flori, unele dintre ele înflorind numai primăvara pe colinele florentine.

De la Uffizi, pe care n-am reuşit s-o văd decât pe jumătate (oricum ai nevoie de câteva zile pentru a înţelege fiecare chip pe care-l vezi!), am plecat la Academia delle Belle Arte să-l văd pe celebrul David, sculptat de Michelangelo. Pe drum, mă tot întrebam… când să se apropie şi trista mea ţară, prea încercată şi prea sfâşiată mea ţară, de gloria universală, când italienii îi dădeau lumii pe da Vinci, Giotto, Michelangelo, Botticelli, Perugino cu cel puţin şase sute de ani în urmă, iar iobagii noştri făceau Răscoala de la Flămânzi în 1907? Câţi ani lumină sunt între cele două naţiuni!
David este impunător, deşi unii îl consideră mai degrabă frumos. Mie mi se par totuşi disproporţionate mâinile şi gâtul faţă de simbolul masculinităţii. Dar… desigur, chestiune de gust şi mai ales de erudiţie în materie.

Las oraşul de pe Arno, jurându-i fluviului că mă voi întoarce cât mai curând, pentru a veni acasă. De la Milano până la Bucureşti, călătoresc cu Veronica Pascu şi cu Adrian Dura. Sunt împreună de vreun an şi par fericiţi, în ciuda diferenţei de vârstă care-i desparte. Cu vreo trei ani în urmă, parcă, mi-l amintesc pe Dura, cu acelaşi aer aristocrat, pe terasa restaurantului „Casa di David“, alături de soţia lui, Aura (una dintre cele mai stylish femei pe care le-am văzut vreodată prin România), care-şi sărbătorea, probabil, ziua de naştere. La masă, numai lume bună: de la Vladimir Cohn, la Ilie Năstase, de la milionarii din publicitate, la miniştri din guvern. Păreau cuplul cel mai fericit. Bine spus „păreau“, pentru că la câteva luni de zile aud că ea se mută în America, iar el trăieşte amoros cu Maria Marinescu. Acum un an aflu că, de fapt, a şi divorţat între timp şi şi-a găsit fericirea lângă Veronica Pascu. E de-nţeles. Fiica fostului ministru al apărării are toate calităţile unei femei pe care şi-o poate dori un bărbat: e tânără, e frumoasă, e deşteaptă, ascunsă protector în spatele unei discreţii laudabile, independentă financiar şi educată. Sper să-i fie bine! Lângă el.
Oricum, viaţa este foarte imprevizibilă. Am înţeles asta, pentru a mia oara, acum vreo trei săptămâni, când am fost la Paris să-mi sărbătoresc ziua numelui şi l-am văzut la o masă a restaurantului „Jules Verne” pe Adrian Sârbu, alături de Janine şi de fiica lor. Păreau întorşi la timpurile vechi, acelea în care se iubeau… chiar dacă ea este acum cu multe kilograme mai grea, iar el cu multe fire mai alb.


Adrian Paunescu in “Jurnalul national”


Citesc interviul lui Adrian Păunescu din „Jurnalul naţional” (8 mai) despre muzele care l-au inspirat. Mă răvăşeşte. Trec prin toate stările. Îl iubesc pentru versurile pe care i le ştiu pe dinafară, sufăr că destinul nu m-a ales printre muzele inspiratoare, îi plang disperarea tăcută şi, mai ales, îi înţeleg uitarea ultimei mari poveşti de iubire. Ştiu ce-nseamnă să iubeşti o femeie mai tânără, cu dedublarea propriilor valenţe de a-ţi asuma statutul social al omului convenţional, care implică tatăl perfect ce rămâne alături de mama de care nu-l mai leagă nimic, decât, cel mult, „da”-ul ce i-a înlănţuit existenţa, ştiu cum e să te întoarcă în timp femeia venită să-ţi sărute ninsorile de pe chip şi din plete, care-ţi vinde cel mai mare fals din istoria minciunii, acela că eşti încă tânăr şi mereu vei fi, ştiu cum e ca ea să-ţi ceară mai mult, şi mai mult, şi mai mult şi tu să simţi, să vrei, să-ţi doreşti, dar să nu poţi să-i dai…, ştiu cum e să suferi mai mult, pentru că-n timp ce ea-i liberă să strige, să urle, să plângă şi, mai ales, să se confeseze prietenelor, tu nu-l ai decât pe Dumnezeu, căruia oricum nu-i mai poţi mărturisi, nici măcar drept terapie, pentru că El ştie oricum. Ştiu cum e să vrei să-ţi rupi lanţurile pe care le porţi la mâini şi la picioare, să te zbaţi ca o pasăre însângerată, căzută în zborul ei frânt şi răpusă de săgeata neînţelesurilor pe care trebuie să le porţi cu tine şi mai ştiu cum e ca femeia pe care tu ai înălţat-o la rangul de regină a poeziei tale să nu-şi dorească piedestalul, pentru ca ea are rău de înălţime şi-şi vrea perpetuaţi paşii pe pământul sigur, pe care nu poate visa decât teluricele dorinţe femeieşti: o căsătorie legală, indiferent dacă aceasta va aduce cu sine haloul de ipocrizie din care nu i se va mai vedea, vreodata, chipul conturat.

Dar mai presus de toate, ştiu ce greu este să bei cupa cu cucuta dezamăgirii unei iubiri pe care ai crezut-o, pe care ai sperat-o, ultima, cea dintâi şi de pe urmă, cea mai mare care poate fi lăsată lumii de un poet al destinului, pe care doar propria-i posteritate îl va ridica la cerurile la care, acum, nu poate zbura din pricina prea marii lui greutăţi.

Nu ştiu care dintre ele a fost mai importantă pentru Adrian Păunescu, dar Elenele, Carmenele şi reginele negre, aproape shakespeariene, din poeziile lui s-ar fi pierdut în anonimatul propriului cerc strâmt, dacă n-ar fi fost atinse de aripa genială a unui poet care le-a iubit definitiv, însângerându-le pe-o coală albă de hartie.