A inviat!


23 aprilie 2010

Cand o prietena i-a spus iubitului ei, ateu
convins, „Hristos a inviat!”, acesta i-a replicat: „De unde stii? Demonstreaza!”. M-am gandit ca, daca as fi fost eu in locul ei, as fi raspuns: „Nu pot!” sau mi-as fi luat in aparare, drept martori, toate argumentele patristice si morale ale celor 2000 de ani trecuti de la Inviere. Putini dintre noi, cei care credem cu adevarat intr-o divinitate, intr-un ideal, intr-o fiinta sau suprafiinta, intr-un partid sau intr-o miscare sociala, putem avea detasarea inteleapta a crezului cu profunzimea credintei, pur si simplu, nu cu cea a motivelor superficiale.
In aceste zile, in curtea Manastirii Putna si pe pajistea Manastirii Dragomirna, am invatat sa accept ca-l iubesc pe Dumnezeu mai presus de logica umana si de dincoace de „nu pot”-ul si „nu stiu”-ul filozofic intelept.
Cand Dalai Lama a fost intrebat de ce un popor profund religios ca cel tibetan a fost atat de prigonit in istorie, necapatandu-si nici astazi legitimitate statala, liderul spiritual a raspuns ca „nu stie”. Nici evreii nu-si pot explica cum l-au dat lumii pe Iisus Hristos, ca mai apoi sa-l nege, sa-l renege ca fiu al lui Dumnezeu, nu-si pot explica cum, dupa o mie si multe sute de ani, au fost exterminati in masa, renascand din propria cenusa si ajungand astazi cu o populatie ceva mai mare decat Bucurestiul, dar de trei ori mai mica decat New York-ul, sa fie punct cardinal in harta geostrategica a lumii.
Sunt lucruri, sunt realitati care NU mai trebuie nici demonstrate si nici explicate, pentru ca insasi coborarea lor la nivelul hermeneuticii sau al exegezei minimizeaza revelatia divina.
In zilele acestui Paste am recitit pagini intregi din „Confesiunile Sfantului Augustin”, o carte draga mie pe care am citit-o cu ani in urma, pe nerasuflate, intr-o noapte de Revelion, la Budapesta, cand pe la 11 noaptea am abandonat lumescul grup in care ma aflam pentru omeneasca sarbatoare si m-am retras in timp si-n lumea ascetica a Sfantului.

A fost lectura care m-a insotit in acest timp al Invierii, pe care l-am trait alaturi de mama mea si de prieteni apropiati in cel mai frumos tinut bisericesc al tarii mele, Bucovina.

„Nu m-am dus dupa Basescu”


„Nu m-am dus dupa Basescu” (asa cum mai glumeau amicii lasati in Bucuresti) si nici nu m-a sensibilizat programul „initiat de Ministerul Turismului”. Mi-a ramas in memoria afectiva calatoria facuta cu ani in urma, cand i-am insotit pe artistii de muzica populara intr-un pelerinaj pe la manastirile din nordul tarii. Am inteles, vorba poetului Nenitescu, ca „acolo este tara mea si neamul meu cel romanesc…” Aici s-a pastrat inca, nu Romania moderna, mecanizata, tehnologizata si computerizata, ci o Dacie bucolica, plina de melancolii ale victoriilor istorice, de traditii si Romanism autentic, necolonizat si neglobalizat.

Lumina Invierii am luat-o de Sus, printr-un 
muritor de jos, aflat langa mine in Manastirea Sucevita. Slujba de dinaintea miezului noptii a fost rostita de una dintre maicutele asezamantului, dar, iertata fie-mi spusa sincera, n-a avut nimic din melosul acela rascolitor, din vocea care-ti sfredeleste sufletul, ducand emotia, in spirala, din genunchi pana-n rarunchi, cu care m-a obisnuit pe mine duhovnicul meu, Teoctist, in slujbele tinute la Radu Voda sau la Patriarhie sau chiar si alti preoti ale caror voci trag peste umerii tai acoperamantul Cerului. Intr-un microfon provincial, glasuirea maicutei seamana cu citirea enuntului obligatoriu din reclamele medicale: „Acestmedicamentsepoateeliberafaraprescriptiemedicaladacaaparmanifestarineplacuteadresati-vamediculuisau farmacistului!”… fara timp pentru punctuatii sau intonatii. Aveam sentimentul ca-i o obligatie de care vrea sa scape mai repede. La miezul noptii, cand un preot de mir, probabil, a preluat stafeta, am recapatat ceva din gravitatea slujbei obisnuite din biserica ortodoxa. Inainte de-a ne chema „sa venim, sa luam Lumina”, cand a rostit inchinarea catre Maica Domnului, Preacurata Fecioara Maria, scutul meu de rimel a cazut si cel mai fierbinte plans, inexplicabil, mi-a cazut din ochii pe care mi-i simteam izvoarele unui fluviu de neoprit. Nu-mi cereti sa gasesc un rost acestor lacrimi, caci mintea mea nu l-a gasit nici atunci cand il cauta febril. Sunt interogatii la care raspunsul cel mai intelept este „nu stiu-”ul izbavitor.
Si-am luat Lumina, cu lumanarea pe care duhovnicul meu mi-o daruise in Saptamana Mare, la Patriarhie, dupa spovedania incununata de impartasania invocata, dar nesperata.
Am privit din nou Scara Judecatii de Apoi de pe unul din peretii exteriori ai Manastirii. Am vazut Golgota pe care va urca fiecare dintre noi, indiferent daca vom fi condamnati la Iad sau premiati cu Raiul, si mi l-am imaginat pe Nichifor Crainic, singurul pamantean care l-a iertat pe Dumnezeu si care „prigonit ca o fiara prin smarcuri imunde, cu gauri in tample… in lanturi, cu gloante ce carnea imi scurma”… asa sosi la Judecata din Urma.
Si urcand pe „inaltele trepte si-ngenunchind in abside, cu zambet de sange pe buze livide, iti voi raspunde cu trupul inert: pentru toate ranile mele nedrepte, Eu, Doamne, te iert!”.
Manastirea aceasta, incercuita de ziduri ca o fortareata, va ramane vesnic „pomana in tara” a lui Ieremia Movila, de dansul ctitorita, cum zice cronicarul, pentru care il pomenim, iata, si noi acum.


Am avut cateva zile de liniste
si pace, in care am iubit romanii imbracati in portul popular traditional, vazuti in goana masinii sau in mersul lenes al pasilor, m-am lasat coplesita de o lene narcotica ce mi-a odihnit zbaterile urbane, in care m-am intors la mormantul singurului domnitor roman canonizat (in afara martirului Brancoveanu), acela care m-a fascinat in timpul scolii generale si care e daltuit in constiinta mea nationala la fel de glorios precum imparatul Napoleon in cea franceza si m-am rugat la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului de la Manastirea Dragomirna. M-am intrebat de multe ori de ce oare toate icoanele facatoare de minuni sunt ale Fecioarei, cand miracolele au fost, infaptuite, de fapt, de Dumnezeu si de Fiul Sau? Un alt „nu stiu” inexorabil.


„Popasul Bucovina” care ne-a gazduit este „opera” unor maini sisifice si a unei munci innobilate nu de vilele superbe construite in complex si nici de festinul gastronomic unic, ci de nostalgia revenirii pe care o ai la plecare.
Doamna Chetraru, proprietara acestui loc de miracol trupesc si sufletesc, supravegheaza totul si nu lasa nimic intamplarii sau neprevazutului, de la cuvertura de pat traditionala, dar eleganta, pana la perdelele asortate cu aceasta, de la imaculatul fetei de masa pana la gustul divin al fripturii de miel sau al sarmalelor si papanasului. N-am mancat nicaieri in lume mai bun, mai curat, mai gustos, mai desavarsit. Nu stiu daca Andrei Plesu a fost aici, insa locul ar „ingenunchea” gurmandul si-ar inspira filozoful pentru un tratat/oda despre congruenta dintre culinar si divin pe tinutul bucovinean.
Si daca „marile constiinte se intalnesc” (cum zicea un prieten de-al meu), eu zic ca spiritele apropiate demiurgic se atrag. Asa imi explic ca la o masa alaturata era Florian Bichir, profunda constiinta teologica si jurnalist cleric printre laici, sau la alta – Radu Timofte alaturi de fiii sai, Corneliu si Alexandru, care au pictat mai multe biserici.



Popasul Bucovina si Sucevita, in general, sunt dovada ca intr-adevar omul sfinteste locul. Un satean imi spune ca l-au ales pentru a doua oara pe primarul Ioan Onufrei pentru ca este o conducta de bunatate catre oamenii locului si pentru ca atunci cand cineva depune o cerere la Primarie, el nu asteapta o luna de zile, cand se intruneste cronologic Consiliul, ci il convoaca in trei zile maximum, „ca sa nu astepte omul cu treaba lui, care-i urgenta pentru el!”, nemaivorbind ca si Marginea, unde-a fost edil sef inainte, si Sucevita sunt locuri „primariate” impecabil, de la dimensiunea ecologica pastrata pana la vilele frumoase sau sindrilele caselor mai modeste, care te fac sa remarci ce oameni curati si gospodari populeaza zona.
Aici pare ca politica n-a ajuns. Nu exista decat ideologia unei Romanii conservate autentic asa cum era odata, din care lipsesc stridentele lumii globalizate, mondializate.
Bucovina este Athosul romanesc in care intalnesti doar conturul invizibil al Linistii si-al Sfantului Duh, in care faci calatoria initiatica spre esenta nationala.
Eu scriu aceste randuri din cladirea biroului meu situat in Piata Dorobanti, dar spiritul meu a ramas acolo.

P.S. Nu stiu daca „voi avea ceea ce merit: mai multa fericire si mai putina tristete, mai multa lumina si mai putine intrebari fara raspuns”, dar stiu ca numele tau sta scris in acatistele lasate la toate altarele.