Frumos se lasă noaptea

La drum de lună plină

Ori astăzi numai moartea

Rămâne să mai vină.

Iar sunt de tine singur, din propria mea vină.

Anubis mă păzeşte

Nemesis ne previne

Adorm cu tine’n mine.

Trecuseră ani de când un bărbat nu-mi mai scrisese versuri. Într-o societate deviată de la tandreţe, sublim, inocenţă şi profunzime, poezia unui bărbat către femeia care sunt pare ca soarele văzut după eclipsa ce l-a ascuns în plină zi. Obosită şi vlăguită de duhuri malefice care mi-au mistuit zilele în ultimii ani, m-am prăbuşit în apa Dunării, de unde, cel puţin pentru acest Jurnal, m-au salvat versurile de mai sus.

Pelicani in Delta Dunarii

Acolo unde pământul se-mpreunează cu apa, unde sălciile sărută cu vârful crengilor apele, acolo unde nuferii albi şi galbeni abia îşi lasă văzută floarea de după umbra verde a frunzelor printre care se ascund, acolo unde lebedele îşi ascund puii şi pelicanii te-ntreabă miraţi de ce le tulburi ţinutul… acolo este Delta Dunării. Cel mai frumos loc din lume în care paşii m-au purtat vreodată, sufletul mi s-a vindecat şi mintea mi-a alergat pe luciul apei ca o raţă sălbatică speriată de motorul vreunei bărci traversând canalele ascunse de coroanele copacilor.

Am călătorit în aproape toate colţurile pământului, am stat în hotelurile cele mai „înstelate”, am fost pe insule populate de bogaţi, dar nimic nu se compară cu asfinţitul soarelui în Dunăre, cu nemărginirea acestui ţinut sălbatic, pe care urbanul nu l-a dezvirginat încă. Aici m-am simţit, mai mult ca oriunde, o trestie gânditoare, o trestie suferindă, o trestie sângerândă!


Murighiol. Lacul violet.


Murighiol. Lacul violet. Un sat la fel de pescăresc precum cel din Saint Tropez, dar din care lipsesc şi iahturile luxoase ale miliardarilor ruşi şi cluburile zgomotoase cu muzică house… Aici, psihedelice sunt doar luna, care la-nceput este roşie, apoi se-nalţă devenind albă, stelele cerului, pescarii care duc după ei legea mării şi onestitatea de-a nu fura năvodul nepăzit al altuia, pentru că blestemul apei te va ajunge, apa imensă pe care plutesc doar flori nemaivăzute şi păsări rare…

Am trăit câteva zile şi-am visat câteva nopţi într-o casă din lemn, cu acoperişul din stuf, aşa cum numai la Humuleştii lui Creangă am mai văzut o bojdeucă, am mâncat borş de peşte şi peşte prăjit, ficat de viţel la tigaie cu ochiuri moi deasupra, am băut vinul dragostei şi mi-am condamnat memoria la amnezie când voia să se înoarcă înainte de acest timp.

Aici, în imensitatea apelor neclintite, în care n-am văzut albastrul azur al Pacificului sau al Oceanului Indian, în care picioarele nu mi-au păşit pe nisipul alb al plajelor dominicane, aici, unde Dunărea este de-un verde muştar mâlos şi unde albul nuferilor este mai imaculat decât al rochiei de mireasă, aici mi-am pus fruntea pe pământ, i-am simţit căldura rece şi mi-am dorit o casă. Nu am mai invidiat nici palatele înalte de trei etaje de pe Şoseaua Nordului, nici vilele moderne din Primăverii, ci mi-am dorit o casă mică în care să-ncap eu şi amintirile mele, cu acoperişul din stuf şi-o barcă pe care să-nvăţ s-o mânuiesc şi care să mă ducă departe de lume, aproape de mine.

Sălbăticia acestor locuri şi oamenii rari pe care-i întâlneşti din când în când pe canale mi-au dat dimensiunea a ceea ce-nseamnă să fii stăpân peste un loc şi nu să-mparţi cu alţii aglomeraţia urbană a unui ţinut turistic invadat de îmbogăţiţii parveniţi ai acestei ere.

Pe lac

Mi-aş dori atât de mult să pot să-mi cumpăr întoarcerea, măcar timp de-un sezon, într-o Românie arhaică, autentică, asemeni celei din copilăria mea de la ţară, când alergam cu picioarele-n ţărână şi când furam struguri din viile vecinilor.

Nu mă interesează tratatele care ne spun câte specii de plante găseşti aici, nu vă voi ţine o lecţie de zoologie despre fauna acestor ţinuturi, nu m-a atins nici faptul că aici s-au descoperit rămăşiţele pământeşti ale martirilor creştini Epictet şi Astion sau monede din timpul împăratului Constantin cel Mare.

Pentru mine, Delta Dunării a însemnat, înainte de toate, o terapie vizuală, un context care mi-a dat o linişte şi-o pace interioară pe care numai o insulă sufletească iluzorie ţi le poate da şi revelaţia că, oricât de sofisticat ai fi şi orice brand ţi-ar străluci pe umăr sau la încheietura mâinii, natura, întoarcerea la originile umane în care totul era gol şi verde şi fericirea de-a fi făcut acest pas înapoi reprezintă cea mai importantă cucerire pe care o poţi face în anumite momente ale vieţii.

O să râdeţi, dar vă mărturisesc că nicio călătorie luxoasă asezonată cu numărul pierdut al banilor cheltuiţi pe confort nu m-a ridicat la cer mai mult ca aceasta în Delta Dunării, ca plutirea pe apele care puteau duce acolo unde voia imaginaţia mea, ca noaptea venită devreme şi greierii care înlocuiau ştirile de la Realitatea TV. Zile-ntregi n-am avut ziare, n-am avut Internet şi mi-am tratat cu indiferenţă nemaivăzută şi telefonul, pe care-l uitam acasă înainte să urc pe barcă. Am descoperit canale pe care nu trecea nimeni, decât vreo pasăre în zbor spre un copac chelit de frunze, căsuţele din chirpici ale pescarilor arşi de soare, câte un turist străin aflat pe barca vreunui şerpaş, legenda unui bogat celebru care-şi petrece toată vara în Deltă şi despre care oamenii vorbesc cu respect, dar şi cu teama de-a nu primi de la el oferte ameţitoare pe care să nu le poată refuza pentru a-şi trece în proprietate casele lor, satele, pământurile şi apele Dunării, am descoperit sentimentul că natura, vorba lui Dante, este cu adevărat arta lui Dumnezeu, căci tot ce a construit omul de la Rai încoace a fost superficial, utilitar şi megalomanic, în dorinţa de a-şi demonstra sieşi că poate rivaliza în creaţie cu lumea originară.

Delta Dunării nu este însă locul pentru cei care suferă de singurătate, ci dimpotrivă, este făcută pentru cei care își sunt lor înșişi de ajuns. E un loc în care nu-i cauţi pe alţii, ci te găseşti pe tine şi, mai ales, atunci când te-ai găsit, nu te plictiseşti. Îl evoc mereu pe Minulescu, cel care a spus atât de profund… mă plictisesc rar şi niciodată singur! Eu sunt unul dintre oamenii de acest gen.

Iubesc Delta Dunării, nu pentru că însuşi Herodot, părintele istoriei, a scris despre ea, nu pentru că aici Dunărea se varsă-n mare, ci pentru că civilizaţia n-a ajuns încă s-o pângărească, să-i omoare peştii, păsările, sălciile şi liniştea. E ca o redută necucerită ce-a rezistat eroic asaltului urban care n-a învins-o. Şi-o voi iubi atât timp cât voi simţi că ea este mai mult a mea decât a altora…


M-am intors la Bucuresti


M-am întors la Bucureşti şi mesageria telefonului meu mi-a „șoptit“:

Foşneşte stuful în tăcere,

Lacuri se’neacă în durere,

Orbecăim printre canale,

Relicve vii primordiale,

Iubiţi din timpuri ancestrale…

Îmi scrisese Dunărea.


De la Cocteau la Taher

Din paginile Jurnalului lui Cocteau, lectura mea de vacanță, am fugit în tribuna oficială a meciului Rapid-Dinamo. Slavă Domnului şi mulţumescu-I Lui, am purtat noroc echipei gazdă!

A fost o atmosferă absolut superbă şi parcă sângele ce ne curgea prin vene devenise vişiniu.
Nu sunt o mare cunoscătoare a fotbalului. Am fost la câteva meciuri ale Stelei, când a jucat cu echipe străine. Am fost apoi la câteva meciuri ale echipei naţionale, pentru că nu-mi imaginez român care să rămână inert când ţara lui se duce la „război” – fie el şi fotbalistic – cu o echipă adversă, şi am fost duminică la derbiul din Giuleşti să-i fiu alături lui Taher. Evident, un stadion întreg, care ne-a văzut împreună, şi-a imaginat că suntem iubiţi. Nu suntem. Din păcate. Sau din fericire. Îl cunosc de prea mulţi ani ca să mai avem unul pentru celălalt sentimente din astea. În plus, cred că Fathi Taher este mult mai valoros ca prieten decât ca bărbat. Mai mult decât atât, este îndrăgostit iremediabil de Alexandra, femeia perfectă pentru el, pe care a visat-o mereu şi pe care a întâlnit-o la vârsta la care o mare iubire poate fi ultima.

Mă şi gândeam la vorba pe care o spun mereu: „Nimic nu e cum pare!” Un stadion întreg mă bănuia cu Taher, iar eu, dacă ar fi fost să aleg, l-aş fi ales pe unul din rândul oficialilor dinamovişti!

Înainte de începerea meciului, ne-am strâns cu toţii la Protocolul amenajat în incinta stadionului. Cristi Borcea a dat mâna elegant cu patronul rapidiştilor, deşi, cu câteva zile înainte, îşi trimiseseră reciproc invective demne de stadioane. Vasile Turcu era optimist, iar Nicu Badea se păstra rezervat, ca de obicei. Mitică Dragomir, jovial şi pus pe glume, cu aerul unui Păturică filimonian care n-are nicio problemă pe lume, Marius Vizer, sobru, elegant şi ale cărui tăceri ascund multe întrebări, Said, un om de afaceri libanez, apropiat echipei Dinamo, căsătorit cu cea mai frumoasă femeie din spaţiul ex-sovietic. George Copos negocia cu preşedinta BERD un credit pentru vreo investiţie imobiliară, Dragoş Nedelcu de la Realitatea îşi aştepta numirea în fruntea Trustului, în timp ce directorul postului, Cătălin Blebea, punea pariuri cu Sorin Freciu că va bate Dinamo. Aşa spera Blebea! Atmosfera era destinsă, se spuneau bancuri, dinamoviştii îl compătimeau râzând pe Taher că nu i-au mai rămas bani pentru un aparat de aer condiţionat cu care să utileze sala VIP, în care atmosfera se încinsese la propriu. La pauză, încordarea plutea în aer, pentru că rapidiştii avuseseră mai multe şuturi pe poartă decât Dinamo, dar nici Câinii Roşii nu jucaseră prost, scăpând de câteva ori pe contraatac foarte periculos. La 1-0 al dinamoviştilor, nici eu, nici Taher n-am scos un sunet. Lângă mine, Copos era revoltat şi se stăpânea cu greu. La golul egalării, ne-a venit un pic inima la loc, iar Taher s-a dus către galeria rapidistă şi i-a rugat să nu mai scandeze la adresa oficialilor dinamoviști cuvinte pe care nu le pot reproduce aici. Adevărul este că, dacă eram în Ştefan cel Mare, nu vreau să mă gândesc ce mi-ar fi auzit urechile la adresa oficialilor rapidişti. Nu cred să existe o galerie mai agresivă şi mai pătimaşă ca cea dinamovistă. Ăştia parcă s-au născut cu Dinamo-n sânge!  La 2-1 pentru Rapid, Borcea era mai negru decât trabucul pe care-l ţinea între buze, în timp ce rândul pe care mă aflam, cu excepţia ministrului Cristi David şi a lui Teodor Atanasiu, a sărit pur şi simplu în picioare, într-un delir pe care nu vi-l pot descrie. Minutele care au urmat au fost absolut paroxistice, cred, şi pentru cei aflaţi la Oficială, şi pentru jucătorii din teren. Nu mai contau nici cartonaşele galbene sau roşii, nici regulile, nici demarcaţiile, dinamoviştii erau călare pe rapidişti, în timp ce aceştia din urmă au mai avut o ocazie infinită când bara a stat în calea unui 3 la 1 umilitor. Aveam senzaţia că arbitrul Tudor nu mai fluieră finalul. Când s-au arătat de la margine 4 minute de prelungiri, ne-a stat inima. Teodor Atanasiu se înnegrise şi mai mult. Apropo de el, tare mult trebuie să-l fi iubit soția lui, d-na Bijboacă, pe care am văzut-o la meci, destul de drăguţă, ca să ia de bărbat un om atât de urât! Şi mie-mi plac bărbaţii urâţi, dar cu o condiţie: să ascundă un univers fascinant!

Meciul s-a terminat. Borcea, Said, Nicu Badea, Vizer, Turcu şi cei care-i mai însoţeau rămăseseră încremeniţi în scaune. Nu se ridica niciunul. Ne-am reîntâlnit apoi în salonul VIP. Erau înmărmuriţi. Turcu a rupt tăcerea felicitându-l pe Taher şi recunoscând cu tonul lui „elevat”: „Dom’ne, ce să mai! Aţi fost mai buni! Tată, s-a văzut valoarea!”. Borcea nu zicea nimic. Şi cred c-a fost bolnav o săptămână. Cineva îmi spunea că nici dacă-l părăseşte nevasta nu suferă atât cât suferă când pierde Dinamo. Dincolo de ce s-a întâmplat în teren, trebuie să recunosc c-a fost şi o victorie a orgoliilor. Dinamoviştii au fost convinşi că vor câştiga. Rapidiştii, nu. Tocmai de aceea au luptat mai mult şi-au muncit până la sudoare. Două mii de steaguri au fluturat pe stadion, iar imnul care spune că „nu-i echipă mai frumoasă ca Rapid”… mi-a rămas în inimă şi după meci. M-am bucurat enorm pentru Taher. În zilele care au precedat meciul îi crescuse tensiunea sperând în echipa lui. Pe unul dintre triştii de la Dinamo l-aş fi luat în braţe să-l consolez. Era prea multă lume însă… de faţă!

Am sărbătorit la Casa di David, de unde Taher a dat mai multe declaraţii pe tema eliminării lui Peseiro. Le-aţi citit deja în cotidianele de sport.

Ne-am bucurat împreună şi ne-am rugat pentru următoarea victorie a Rapidului. El la Allah, eu la Dumnezeu.