Unul dintre tablourile mele preferate, din toate văzute sau ştiute în pictură, este „Fata cu cercel de perlă” şi întotdeauna când vine vorba de Vermeer, sunt sensibilă. Cred că-l iubesc pe acest pictor olandez şi pentru misterul vieţii lui şi, în lipsa unui autoportret îl asociez, involuntar, cu chipul „Astronomului” său. În plus, ţin în suflet filmul „Fata cu cercel de perlă”, din care nu ştiu cât este realitate şi cât ficţiune (pentru că nici măcar numărul copiilor săi nu poate fi stabilit exact, unii spunând c-au fost opt, alţii zicând c-au fost 11), pe care l-am văzut mai demult şi care ascunde sentimente nemărturisite ale pictorului pentru cea care va deveni, mai târziu, „Mona Lisa Nordului” – cum mai este considerat acest tablou – şi care era doar o biată slujnică în casă. Pictorul, cu ajutorul soacrei sale, ia din caseta de bijuterii a soţiei nişte cercei cu perlă, pe care îi dă slujnicei să şi-i pună, în atelier, în timp ce o picta. Soţia va descoperi acest fapt, care o va jigni cumplit, şi decide alungarea săracei fete din casă. După ce vinde tabloul, Vermeer îi cumpără acesteia o pereche de cercei cu perlă, pe care îi trimite înfăşuraţi într-un şerveţel, în cocioaba de la periferia Delftului, în care fata trăia împreună cu familia ei, la fel de săracă.

La niciun alt pictor n-am întâlnit un albastru mai frumos, cu excepţia celui de la Voroneţ, care sunt aproape identice între ele.