Vă recomand ca, măcar din când în când, să daţi o pauză căsătoriei sau povestii de dragoste pe care o trăiţi şi să evadaţi din universul rutinat împarţit la doi sau, uneori populat exclusiv de voi… şi să plecaţi într-o călătorie… singure. Eu aşa făceam deseori… Am făcut-o din nou! Descoperi, în primul rând, că lumea poate merge mai departe şi făra cei care-ţi păreau vitali, sau dimpotrivă, amintirile altor călătorii te întorc nu doar în trecut, ci şi la cel pe care l-ai lăsat în urmă. Un break poate aver, uneori, rol terapeutic în cuplu.

Am plecat cu prietena mea, Ela, la Frankfurt pentru câteva zile şi, chiar dacă oraşul e metalic şi eminamente businesso-financiar, am descoperit bucuria de-a fi curtată şi de alţi bărbaţi decât cel oficial, de-a colinda singură pe străzi, de-a-mi fie mie însâmi îndeajuns si de-a lăsa în urma-mi dorul sfâşietor de alţii.

Am ales Villa Kennedy, un hotel superb din lanţul Rocco Forte, care-mi amintea de alte două hoteluri fascinante, de Lowry din Manchester şi de Russie, din Roma.

Om bogat, om tanar

Apropo de Russie, acum doi ani, m-am întâlnit chiar aici cu Adrian Sârbu şi Maria Apostol. Erau îndrăgostiţi şi părea că nimic nu-i va separa vreodată, deşi păreau atât de nepotriviţi în imaginea lor antagonică ce-mi amintea nu de „om bogat, om sarac”, ci de „om bătrân, om tânăr”.

Zilele trecute aflu că cei doi au pus punct relaţiei care i-a ţinut împreună mai mulţi ani. Evident, o avalanşă de variante balcanice s-a rostogolit nu numai pe culoarele redacţiilor, cât mai ales pe la mesele Casei di David, unde fetele „vuittonate” şi-au dat întâlnire să comenteze evenimentul. Până şi eu am rămas stupefiata, amintindu-mi că doar cu o săptămână în urmă îi văzusem pe îndrăgostiţi la acelaşi restaurant, relaxaţi şi obişnuiţi cu ideea că vor rămâne unul lângă altul forever. Evident, oamenii se schimbă, dragostea trece şi o relaţie evoluează. Nu ştiu care a fost motivul pentru care cei doi au pus punct poveştii lor, dar nici nu cred în varianta potrivit căreia în timpul vizitelor pe care Janine le făcea în ţară, aceasta locuia în casa de la Snagov a lui Adrian Sârbu, situaţie care o obliga pe Maria sa-şi strângă câteva lucruri şi să se mute temporar la vreo prietenă, la fel cum nu cred că Adrian Sârbu – un gentleman prin excelenţă – ar fi dat-o afară de la ProTV, ci mai degrabă că a fost opţiunea ei.

O cunosc pe Maria Apostol… la fel cum, tangenţial, îl cunosc şi pe Adrian Sârbu. Chiar dacă aş şti adevărul despre această ruptură, n-aş putea să-l scriu aici, dar, poate, măcar unul dintre ei ne va elucida misterul, cândva. Totuşi, lucrurile (ca întotdeauna în astfel de situaţii), au multe nuanţe. Ştiu cert un singur lucru: legătura dintre cei doi (care este mai mult decât o relaţie de iubire) nu se va termina niciodată.
Viaţa e şi cu despărţiri. Demisia a fost un gest unilateral care-i aparţine exclusiv Mariei, pentru că la 29 de ani cel mai frumos lucru care ţi se poate întâmpla e să-ţi iei viaţa în mâini şi să construieşti ceva.
Din nefericire şi din fericire, există nişte „calităţi” din care nu va putea demisiona niciodată, pentru că nu-şi doreşte şi nici nu i se dă voie.

Aventura dupa Taher

Mă întorc la Frankfurt, unde vorbesc ore-ntregi la telefon cu Taher, în încercarea de a-l convinge să-mi acorde un interviu. De refuzat nu poate, doar că geografia ne încurcă un pic. La ora la care să stabilim reperele interviului e la Bucureşti, dar urmează să plece în Vietnam. Hotărăscă plec şi eu direct la Saigon şi pun trei agenţii de turism să-mi găsească varianta cea mai scurtă. Bine, cea mai scurtă însemnând vreo 15 ore de zbor! Pâna la urmă, Rodicuţa de la Yda Travel mă descurcă cu un bilet minune pe Qatar Airwayes şi-mi spune că zborul în business cu această companie va fi mai plăcut decât şederea la sol!

Hotărăsc să plec în Saigon şi sărbătoresc bucuria de-a-l intervieva pe Taher, pentru prima dată în presa scrisă, la restaurantul Silk… unde mâncarea ţi se aduce în pat. Trebuie NEAPÃRAT să încercaţi experienţa! Parte din celebrul club Cocoon, Silk este un loc în care mănânci desculţ, aşezat pe canapele imense din piele albă şi sprijinit pe nişte perne pufoase. Meniul m-a ameţit complet. Din şapte-n şapte minute venea ospătarul – toate femei îmbrăcate-n alb – şi-ţi aducea câte un fel de mâncare, porţionat cât pentru o-nghiţitură. Cred c-am mâncat vreo 15 feluri de mâncare, dar la sfârşit, Ela îmi zice râzând: „Soro, mergem şi noi la McDonald’s să mâncăm ceva?! Că-ştia şi-au bătut joc de noi cu desenele astea din farfurie!”. Evident, glumea. Gastronomia rafinată era completată de o atmosferă sofisticată, confirmată nu numai de multe diplome primite de restaurant, ci şi de oamenii de pe celelalte canapele, de perdelele fine care separau în mod transparent paturile unul de celălalt şi de muzica între erotic şi budhha bar. O experienţă!

Chiar când îmi făceam bagajele să plec la Saigon, mă sună Taher să-mi spună că a plecat în Iordania şi că mai bine ne vedem la Amman. Anulez totul, vin acasă, stau 24 de ore, mă-mbarc spre Amman, via Istanbul, ajung la 3 dimineaţa, mă cazez în suita imperială de la Four Season, la 9 dimineaţa mă-ntâlnesc în holul hotelului cu Jumana al Ghnematm, ziaristă iordaniană, şi cu fotograful Raed Adila. Plecăm la sediul Social Security, al cărui preşedinte este considerat numărul doi în Iordania ca fonduri administrate, având investiţii – în numele regelui – de cca. 8 miliarde de euro, cu care Fathi Taher este partener în mai multe afaceri.

De aici mergem la Union Bank, unde Taher semnează un contract pentru construcţia unui hotel de cca. 400 de camere, la Marea Moartă, afacere în care este acţionar şi George Copos. Apoi mergem la masă. Prânzul la arabi este cam cum e masa noastră de Paşte sau de Crăciun. Zece feluri la antreul rece, zece la antreul cald, zece la felul principal, zece la deserturi. O nebunie culinară. Te poţi sătura numai privind. Mă gândeam: unde-or fi ăia de la Silk să vadă dezmăţul ăsta gastronomic?
Totul culminează cu o cafea arăbească aromată, de excepţie! După această scurtă pauză, Taher se deplasează la cca. 40 de km de Amman, în zona liberă, să vadă un autocar pe care vrea să-l cumpere pentru jucătorii Clubului Rapid. Între timp, mă întorc la hotel să scot interviul făcut printre picături, ba în maşină, ba la biroul omului de afaceri la care ne oprisem între o întâlnire şi alta. Ne revedem să armonizăm ultimele detalii, încerc să-i smulg adevărul despre cumpărarea clubului Rapid, şi, în numele celor aproape 15 ani de când ne cunoaştem, mi-l dezvăluie, dar mă pune să şi jur că nu-l voi scrie. Şi nu pot decât să-mi ţin cuvântul dat!
S-a făcut ora zece noaptea. La patru dimineaţa am avionul care m-ar întoarce la Bucureşti. Şi totuşi… n-aş fi eu dacă destinul nu mi s-ar schimba de la o secundă la alta.
Primesc un telefon şi omul pentru care aş străbate pământul pe jos, fără să-mi simt picioarele obosite, îmi spune cât de dor îi e… Şi ce-nseamnă miile de kilometri care ne despart, când dragostea are aceeaşi putere ca gândul care te poartă acolo unde-ţi doreşti să fii?!

Am închis ochii, m-am urcat în primul avion care nu m-a dus acasa, ci în braţele care plângeau după mine (de câte ori n-au lăcrimat degetele lor pe tastatura telefonului în sms-uri ucigător de dureroase şi urlând a disperare pentru golul rămas după mine…) şi-am visat. Visez şi acum. Nu mă treziţi!