2008

Am ales câteva zile Parisul, acela pe care, atunci când eram mică, îl colecţionam în vederi.

Singură la Paris, într-un hotel de lux, cu un American Express primit de la Bancpost (le mulţumesc pe această cale pentru că m-au ales fără să fi făcut eu ceva!), rătăcind pe străzi în căutarea propriului sine şi a propriilor limite de-a visa, este o experienţă pe care o doresc ărei femei.

Cezanne, Les Joueurs de cartes, 1890

Am zăbovit ore-ntregi la librăria Virginului de pe Champs Elysèes, am mâncat la cel mai bun restaurant chinezesc, Chez Diep (notaţi-vi-l să vă duceţi neapărat!), am văzut expoziţia „De la Cezanne la Picasso” la D’Orsay. Stai un pic, c-aici trebuie să mă opresc! Am stat vreo 30 de minute la coadă numai ca să intru în muzeu! Şi când să dau să intru cu legitimaţia de ziarist (ziariştii nu plătesc pe la muzeele lumii… de-astea mă duc eu prin toate! Zâmbesc, mă vedeţi, nu?), constat că n-o am vizată. Vă daţi seama, eu, proprietarul revistei ăsteia pe care o ţineţi voi în mâini acum… n-aveam legitimaţia vizată de secretara mea care a uitat! În sfârşit, am scos banii şi-am plătit biletul, ce era să fac?! Am dat zece euro pe intrare, dar şi vreo 600 pe cărţi cu pictori, pe tricouri cu imprimeurile lui Gauguin (pe care, oricum, numai eu le înţeleg când o să le îmbrac… în timp ce toată lumea o să creadă că le-am cumpărat din „Europa”!), pe tablouri cu litografii, pe biografii ale artiştilor celebri, pe CD-uri cu muzică de la D’Orsay…

Van Gogh, La Nuit etoilee, le Rhone à Arles, 1888

Expoziţia a reunit cele mai importante tablouri cumpărate, vândute, deţinute vreodată de Vollard, celebrul comerciant de artă, care a descoperit o serie întreagă de pictori ajunşi ulterior celebri (că ştiţi cum e şi-n artă, ca-n showbiz: n-ai un manager, degeaba ai talent!). Vollard este cel care i-a organizat prima expoziţie lui Cezanne, considerat astăzi cel mai influent pictor al secolului XX, el făcând trecerea de la impresionismul atât de pregnanat la D’Orsay şi cubismul pe care avea să-l desăvârşească Picasso. Şi, ca să vedeţi cum e viaţa, tot Vollard este cel care a organizat, în 1895, o expoziţie cu tablourile lui Van Gogh, pe care nu s-a grăbit să le cumpere nimeni. Artistul era încă în viaţă şi va muri cinci ani mai târziu. Pentru novici în ale artei, Van Gogh va rămâne mereu pictorul care şi-a tăiat urechea, pentru ceilalţi însă, el este frumosul nebun care picta câte un tablou pe zi şi care a lăsat cea mai frumoasă „Floare a Soarelui” din câte s-au pictat vreodată. Va rămâne, alături de prietenul sau Gauguin (alt zbuciumat pe dinăuntru), unul dintre artiştii care au pus trăirea interioară în culori. E greu să faci asta într-un tablou… e mult mai uşor s-o faci în cuvinte.

Creaţiile lui Van Gogh, considerate de Renoir şi de Cezanne ca fiind „picturile unui nebun” şi care, în timpul vieţii sale, n-au fost cumpărate de nimeni (un singur tablou a vândut cât a trăit), au ajuns astăzi preţuite la 50 de milioane de euro. Nu ştia, bietul de el, atunci când a decis să se împuşte şi să-şi ia adio de la viaţă, în ciuda celor doar 37 de ani ai săi, ce glorie i-a pregătit posteritatea!

Tablourile expuse zilele acestea la d’Orsay sunt un drum magic printre portretele lui Renoir, peisajele lui Degas, jucătorii de cărti ai lui Cezanne şi femeile lui Picasso.

Eglise Saint Germain des Pres

Am ieşit de la muzeul impresioniştilor şi-am mers pe cheiul Senei, întrebându-mă ce-mi va aduce, oare, ziua de mâine? Şi tot încercând să bănuiesc răspunsul, m-am dus să caut liniştea şi seninătatea, cu care să primesc orice ar fi să vină, în cea mai veche biserică din Franţa (construită pe la 500) – Eglise Saint Germain des Pres. Ca în toate bisericile catolice, la rugăciune te-aşezi pe scaun… dar eu n-am putut… şi am îngenuncheat rugând-o pe Maica Lui să aibă grijă de toţi şi să fie mijlocitoare între lume şi Fiul ei pentru toate greşelile şi izbăvirile noastre.

Purtând în geantă şi în suflet cartea vieţii Sfântului Nectarie, îngenuncherea mi s-a parut cel mai neînsemnat omagiu pe care i l-aş putea aduce Preacuratei, căci, Doamne, câtă smerenie şi câtă umilinţă am citit în viaţa acestui Sfânt al cărui Acatist, citindu-l, mi-a schimbat viaţa, m-a vindecat de boli ale sufletului de care toate tratamentele lumii nu reuşiseră.

După ce am ieşit din biserică, am băut un ceai la Cafè de Flore, pe urmele Existenţialismului, şi apoi am intrat la Vuitton, de unde mi-am cumpărat nişte încălţări – pe urmele Realismului.

Ce alăturare, nu? Tablouri celebre, Maica Domnului, spiritul Simonei de Beauvoire şi al lui Sartre, sandalele cu tocuri decupate ale lui Marc Jacobs… gândul la un bărbat care mi-a marcat pentru totdeauna destinul, Vettovaglia, aflat la doar un telefon distanţă de mine – actualmente ambasador la Paris – dar pe care nu simt nevoia de-a-l revedea… şi iubirea pentru un suflet orbit de prea multă lumină pe care i-am adus-o-n viaţă…

Am întrebat pe cineva, cândva, de ce mă iubeşte? Şi el mi-a dat atunci cea mai frumoasă definiţie care mi-a fost creionată vreodată: „Pentru melanjul freudiano-romantico-religios din tine!”.

M-am tot gândit că viaţa în doi pe care o trăiesc în ultimul timp mi-a cenzurat rândurile şi Jurnalele pe care nu le-am mai putut scrie la fel de sincer precum le scriam atunci când viaţa-mi aparţinea. Şi acum, când scriu aceste rânduri, mă întreb cum e mai bine pentru mine: SÃ TAC într-o iubire, sau SÃ SCRIU într-un destin solitar?