E vară. Hotărăsc să plec în vacanţă câteva zile. Aleg Grecia, mai ales că cineva mi-o oferă gratis. Mai iau şi-o prietenă cu mine. Să-i zicem Ramona. Un prieten îmi recomandă să merg cu autocarul. Acum toate sunt luxoase, cu dvd, cu aer condiţionat, Grecia nu-i departe, mai văd peisaje, mai cunosc oameni etc. În sfârşit, îmi spun hai s-o-ncerc şi pe asta! La un moment dat, intervine în viaţa unui om chiar şi plictisul de lux, şi-ncepi să-ţi doreşti ba să stai la cort, ba să mergi cu autocarul, ba să mănânci la McDonald’s… În esenţă, faci toate astea tot din excentricitate, nu că între timp ai devenit mai modest. Să te ferească Dumnezeu de snobi! Mai ales de ăia care la-nceputul vieţii lor s-au zbătut în săracie şi-apoi au ajuns la un anumit nivel de trai! (cazul meu, recunosc). Şi iată-ne, la ora 15.00, eu şi Ramona în Autogara Filaret. Vedeam eu că lumea se cam uita mirată la mine, dar nu prea-nţelegeam de ce. La biroul Agenţiei Liliana Express, o doamnă mă recunoaşte şi cu multă condescendenţă mă conduce la autocar, dându-ne câte două scaune fiecăreia dintre noi.


In autocar


Ramona în stânga, eu în dreapta. Locurile… cele mai bune, primele din faţă. Şoferul, încântat că va călători cu două ziariste (am uitat să vă spun că prietena mea lucrează şi ea în presă!), iar noi două încântate că în autocar era şi fiul doamnei Liliana (patroana), Taso, un grec tânăr şi frumos. Cât de deştept nu ştiu, că eu am avut un dialog monosilabic cu el. Însă la cât de frumos era nici nu mai trebuia să vorbească…
Plecăm. Pline de optimism şi sperând că vom ajunge cel târziu la două noaptea. Autocarul confortabil, n-am ce zice. Văd şi „Masca lui Zorro”, Taso o tratează pe Ramona cu cafea… pe mine nu-ndrăzneşte să mă-ntrebe mai nimic, c-am o atitudine menită să descurajeze orice tentativă de conversaţie.
La vremea respectivă nici nu ştiam cu ce se ocupă tânărul. Mă gândeam: „Ce-o vrea şi copilul ăsta?”. Ulterior aveam să aflu că acest „copil” e de aceeaşi vârstă cu mine.
Ramona vorbeşte cu nea Costică şoferul, se întreţine cu lumea prin autocar, discută despre diete etc.
Eu regret că l-am băgat pe Marquez la cală. Într-un final adorm.
Trecem de vama română, de cea bulgară, ajungem la greci… Era şi timpul. Este ora 6.00 dimineaţa. Bun venit la Salonic. Ne despărţim de cei din autocar şi de Taso. Cu regret.
Cineva ne preia cu tot cu bagaje şi ne catapultează într-o reşedinţă luxoasă dintr-un cartier al Salonicului, gen Primăverii. Vedem din pat o panoramă de ne-ntrebăm: ce facem acum, dormim sau ne uităm pe geam? Într-un final alegem prima variantă. Mai exact, ea ne-alege pe noi.


Portes Beach, o oaza de ….normalitate


Ne trezim la 14.00. Ne îmbarcăm spre destinaţia noastră de vacanţă Halkdiki, un fel de Mamaia grecească. Ajungem la „Portes Beach”, un complex de cinci stele, cu palmieri, cu bungalouri ca-n filme, cu o piscină superbă şi cu marea, care mai are puţin şi ne intră-n cameră. De vis! Un Paradis terestru. Rămânem aici cinci zile.
Îmi pare raiul pe pământ. Mai ales ca-l cobor în mânile-mi de muritoare întâi pe Marquez şi-apoi pe Liiceanu. Toată ziua citesc. Devin exasperantă şi pentru bărbaţii care încercau să mă cucerească din priviri, dar la care nu ridic ochii şi pentru Ramona care îmi spune că în curând îmi aruncă toate cărţile. Pai ce-am venit în vacanţă să citesc non stop?! Să mai las naibii cărţile astea, să mai stau de vorbă şi cu ea!!!
Sinceră să fiu le-aş lăsa, dar ce, astea-s cărţi de lăsat?! Viaţa celui mai important scriitor columbian şi lupta lui Liiceanu cu propria-i conştiinţă paternă, cu „sufletul” lui pe care ploaia îl ţine o oră în faţa Gării de Nord, cu iubirea gerontofilă a lui Cioran pentru o femeie care crede că e mai mult profesoară de filosofie şi mai puţin femeie? Spuneţi şi dumneavoastră, puteam să las ceva din toate astea?!


A venit si ziua plecarii


Vine şi ziua plecării. Ne reîntoarcem la Salonic. A doua zi e dedicată exclusiv magazinelor. Femei suntem, nu?! Îmi pun cea mai comodă pereche de papuci şi-o iau la pas. Mă rătăcesc de Ramona căci mirajul cumpărăturilor mă face să-mi pierd simţul orientării geografice. După ce devastez câteva magazine, mă aşez să beau un suc. Priveliştea este superbă, iar Marea Egee la un pas. Mă odihnesc puţin şi-o iau din nou prin magazine. Am uitat de cadouri. Pentru mama, pentru verişoara mea Andreea, ceva pentru fetiţa lui Horia Tabacu, pentru un domn pe care-l iubesc şi ceva pentru cea mai bună prietenă a mea de pe „mail”, pe care n-o cunosc personal, dar cu care corespondez de câteva luni. Într-un final mă reîntâlnesc cu Ramona. Ea face încă parte din categoria românilor care cumpără multe cu bani puţini. Eu am depăşit faza. Mulţumesc lui Dumnezeu! Vine şi ziua plecării spre România. Pe ultima sută de metri, în drum spre autocar, intrăm într-un supermarket să mai cumpărăm nişte bomboane, fursecuri… pentru cadouri. Ieşim cu circa zece pungi. Pe lângă valizele cu care venisem din ţară au mai apărut două, o geantă de voiaj şi câteva paporniţe de la supermarket pe care nu mai aveam unde să le-nghesuim. Mă uit în jur. Lume îmbrăcată ca-n „Europa” sau „Dragonul roşu”. Aproape că mă simt penibil cu blugii mei Dolce&Gabbana. Ne îmbarcăm din nou într-un autocar. Mai elegant ca primul, dar cu o faună şi-o floră greu de imaginat. Credeţi că glumesc, nu?!
Vă-ntrebaţi ce faună poate fi într-un autocar de transportat oameni civilizaţi, turişti care călătoresc într-o ţară europeană?! Citiţi şi vă cruciţi!
Nu trec zece minute că-ncepem să-l regretăm pe nea Costică. Şoferul care ne duce acum spre România abia dacă depăşeşte 50 la oră. În ritmul ăsta, îmi spun, ajungem tocmai bine, când încep şcolile. Mai mult decât atât, şoferul se dă şi spiritual. Îmi propun să nu mă enervez. Am avut o vacanţă de vis, n-are sens să mi-o stric la sfârşit! În dreapta noastră stă doamna Suzana. Cea cu pepenii. Cum, care pepeni?! Nu ştiam nici noi, dar am auzit-o pe Toni, fata care a făcut formalităţile de îmbarcare, dând disperată telefoane şi întrebând: „Unde sunt pepenii doamnei Suzana?! I-aţi pus la cală?”. Eu şi Ramona izbucnim într-un râs isteric. La orice mă aşteptam, dar chiar ca cineva să care pepeni din Grecia cu autocarul!!!…
Nu trece o oră şi mă pomenesc c-o pisică printre picioarele mele. A cui o fi mâţa asta, mă-ntreb stupefiată?! Când mă uit la stăpân, nu mai ştiu: sunt în autocarul care merge spre România, sunt în „Twin Peaks”, sunt într-un film de ficţiune? Omul are cam 40 de ani, seamănă la păr cu fotbalistul acela Valderama, adică are o claie nespălată de vreo trei luni (posibil şi cu ceva mergătoare în ea!), prinsă-n faţă cu o agrafă. Şi cum peisajul nu era edificator, din ureche îi atârna un cercel care se termina c-o scoică de mărimea unei prune. Mă frec la ochi şi-mi spun că eu, care am văzut multe la viaţa mea, nu mai văd bine. Omul mă ignoră total şi-şi ia mâţa-n braţe mângâind-o duios. Ramona zice cu voce tare: „Doamne, nu-i adevărat! Unde-am nimerit?”.
Şoferul încearcă să mai dreagă busuiocul şi ne pune un film, „Chaolin”. Altul mai tâmpit, nici că se putea. O comedie chinezească, cu karate şi un grup de oameni care dansează pe ritmuri de „emeneido”. Aaa, uitam să vă spun: netradus, evident!
Mă doare capul.
Ajungem în vamă la greci. Formalităţile merg repede, nu stăm decât patru ore. Şoferul continuă să meargă încet, legal, şi mă-ntreabă din zece-n zece minute de ce mă grăbesc aşa, cine m-aşteaptă!? Da, îmi spun, chiar! Ce pretenţii am şi eu, s-ajung mai repede acasă…Asta da neruşinare!
Se face noapte. Unde să mai dormi, că de data asta confortul ne lipseşte cu desăvârşire. Eu şi Ramona stăm una lângă alta, pe câte un scaun. Eu, care sunt mică de statură, îmi mai întind picioarele (iată şi-un avantaj, că toată viaţa am suferit c-am fost micuţă! Dacă eram şi eu înaltă, vă daţi seama ce succes aveam în viaţă! Aşa, mă mulţumesc cu ăsta pe care-l am!).
Începem să-l regretăm pe Taso. Facem ceva investigaţii şi aflăm că a fost student în România, că are motocicletă (păi, la vârsta lui, ce-aţi vrea? Să aibă Mercedes S500!?), că e singur, neînsurat etc. Ramona zâmbeşte. Eu rămân la opinia că e prea copil. Semn că încă n-am îmbătrânit.


Călătoria continuă

În spatele meu un bărbat, între două vârste, pute. Exact cum aţi citit, pute. Mai întâi folosesc un parfum, apoi stau cu nasul lipit de geamul de lângă şofer, mai adorm puţin, într-un final, exasperată şi aproape bolnavă de hepatită, mă-ntorc şi-i spun: „Nu vă supăraţi, mirosiţi îngrozitor! Luaţi aici nişte şerveţele parfumate, vă rog, folosiţi-le!”. Personajul bulbucă ochii la mine şi mă-ntreabă: „Cine, eu?”. Mă gândesc, dacă omul ăsta miroase aşa, cum o fi mirosind „Balada limbilor pizmaşe” a lui Villon?! Ţineţi minte când poetul vagabond îşi imagina că va prăji limbile duşmanilor săi în „zoaie de picioare împuţite/ În sc??rna şi…”. Mă opresc aici cu citatul că altfel v-apucă hepatita pe dumneavoastră!

În spatele doamnei Suzana stă o femeie care coase paiete pe o bluză. Mă uit la ea admirativ. Câtă migală! Lângă doamnă, un bărbat beat mort care miroase numai a bere. Când termină berea, o dă pe bitter.

Mirosurile se amestecă şi-i spun Ramonei că în curând, mă sinucid. „Asta da ştire, păpuşă!”, îmi replică ziarista din ea. Aţipesc. La un moment dat, mă trezesc în ţipetele şoferului care strigă: „Băi, ăla cu mâţa! Vino-ncoa! Vezi că s-a căcat pisica aici, lângă mine! Hai, hai repejor! Vino-ncoa şi i-ai rahatul de aici că pute de murim!”.
E maximum. Îmi spun, mai mult de atât n-are ce să se mai întâmple. Vine stăpânul bălăngănindu-se pe culoarul autocarului. N-are şerveţel, cu ce să-l ia, cu mâna? Într-un final găseşte o hârtie igienică. Omul e atât de beat şi el, că nici nu vede bine ce ia. Adică, mai pe româneşte, împrăştie rahatul prin tot autocarul.
Facem o haltă. Lumea se buluceşte la o toaletă publică. Stăm la coadă. În faţa mea cam douăzeci de persoane. Aleg natura. Asta da poză pentru colegii mei de breaslă! Revenim în autocar. Rahatul pisicii este, rând pe rând, luat pe picioare de toţi călătorii şi dus din faţă-n spate şi invers. Mirosul pestilenţial de la Groapa de gunoi Glina seamănă cu parfumul Lolita Lempika (ultima fiţă în materie de parfumuri), pe lângă ce mirosim noi în autocarul ăsta. Şoferul claxonează isterizat. Mai mulţi pasageri sunt încă la toaletă. Driverul face prezenţa: „Aţi venit toţi?!”. Mă simt ca-n taberele de pe vremuri. Din spate o voce întreabă: Mâţa lu’ ăla s-a urcat?. Aflăm cu tristeţe că da. Doamna Suzana îl ia la rost pe stăpân: „De ce nu i-ai luat, domne, o cuşcă, s-o ţii în ea, în loc să umble ca bezmetica printre picioarele noastre?!. Cercelatul dă un răspuns de zile mari: „Da’ ce cucoană, ăsta e leu?”. Instantaneu, stăpânul nevinovatei feline ne devine simpatic, mai ales că ne mărturiseşte tandru că a crescut-o de mică şi că face ruta România-Grecia frecvent.
Au trecut 16 ore de când călătorim. Ajungem în vamă la Giurgiu. Un vameş drăguţ se urcă şi ne spune bună dimineaţa! Îi răspund întrebându-l dacă n-ar putea fi ceva mai operativ decât colegii lui greci, că, dacă nu ajung acasă în urmatoarea oră să mă internez puţin la dezalcoolizare, mă pierd cititorii. Îmi ia paşaportul, se uită şi-mi spune mândru de descoperire: „Ştiu şi cine sunteţi!”. Păi cred şi eu. Dacă figurez în toate computerele din lume cu menţiunea „posibile acte de spionaj pe teritoriul ţărilor pe care le vizitează sau tranzitează”, cum să nu mă ştie toţi vameşii!? Într-adevăr se mişcă repede şi în 25 de minute plecăm din Vama Giurgiu. După ce ne spune la revedere mă-ntreabă complice: „Am fost destul de operativ, domnişoara Jucan?”. Ramona ar vrea să fumeze o ţigară. Asta ne mai lipsea. Dacă cineva aprindea un chibrit, explodam la cât alcool era în autocar. Ne şi-ntrebam, nu câţi sunt beţi, ci câţi mai sunt treji.
Chipul lui Taso este singurul care ne mai aminteşte că totuşi călătoria cu autocarul a avut şi partea ei frumoasă. Ajungem la Bucureşti. Când să-mi iau bagajele, din cală cad mai mulţi pepeni. Unii dintre noi scapă aici. Alţii mai au până la Brăila, Galaţi şi chiar Suceava. Oricum, în afara şoferului toată lumea e beată. Drumul li se va părea un vis frumos.
Este 6.00 dimineaţa. Dorm la Ramona. Şi cu toată oboseala, mă-ntreb de ce-am dat eu confortul unei călătorii cu avionul, la Business Class, pe care mi-aş fi permis-o fără probleme, pentru acest peisaj autentic? Ramona mă consoleaza. „Păpuşă, păi cu avionul neam de neamul tău nu vedea asemenea personaje în faţa cărora Caragiale săracul ar fi pălit de invidie că nu le-a inventat el!”.


O experienta unica, ultima!


Pentru mine a fost o experienţă unică. A fost prima mea călătorie cu autocarul şi din nefericire pentru firma Liliana Express şi pentru toate celelalte care-or avea autocare în dotare şi ultima. Totuşi, aş vrea să fie clar cititorilor că agenţia doamnei Liliana nu are nicio vină. Autocarele au fost de lux, dotate cu aer condiţionat, televizor, DVD şi chiar cu un bar. Cei de la agenţie nu sunt răspunzători pentru lipsa de educaţie a unor români care circulă cu autocarul.