6 iulie 2009


Iubesc Delta Dunării. Ştiu, am scris-o/spus-o de atâtea ori încât a devenit redundant… Însă de fiecare dată mă întorc la ea şi ma reîntorc de la ea mai îndrăgostită decat fusesem anterior.

Mi-am petrecut şi acest weekend între Dunăre şi mare, la „Gura Portiţei”, un loc superb pe care abia l-am descoperit. Nu ştiu cum să vi-l laud şi totuşi să-l păstrez „nepopulat”, pentru că ce iubesc la Delta Dunării este tocmai sentimentul de intimitate, de distanţă faţă de lume, care, din nefericire, se tot reduce de la an la an.

A fost un weekend cu fete, fără bărbaţi… cu picioarele desculţe pe nisipul plajei de la mare, cu borş de peşte şi crap prăjit cu mămăliguţă şi mujdei de usturoi, cu umbrele din stuf şi cărţi alese pentru călătorie, cu degajarea pe care o ai când eşti cu prietenele, cu plimbări pe canale, cu nuferi galbeni şi pelicani care ne ignorau, cu berze şi cormorani care ne zburau deasupra capului, cu mama alături, cu sentimentul libertătii profund.

A fost de vis… şi astăzi, la doar o zi distanţă, nu văd clipa să mă reîntorc acolo…