Am iubit dintotdeauna poporul evreu. N-am scris niciodată însă despre el. Anul acesta se împlinesc 60 de ani de la declararea statului Israel şi-am considerat că am cel puţin pretextul istoric de-a o face acum.

Evreii au dat lumii şi mie însămi fiinţa divină, supraomul în care cred şi în numele căruia îmi trăiesc fiecare zi din viaţă.

Când aveam vreo 15 ani, fără niciun fel de logică sau justificare, mi-am agăţat la gât o stea a lui David pe care n-am mai dat-o jos timp de zece ani. Ulterior am prins gustul bijuteriilor mai sofisticate şi lănţişorul subţire de care atârna “maghe David”-ul simplu din aur galben roşiatic nu mai satisfăcea noile mele cerinţe de adolescentă care începuse să răsfoiască revistele de fashion jewellery. Invariabil, toată lumea mă-ntreba: ”Eşti evreică?” şi fără niciun fel de remuşcare minţeam c-o nonşanlanţă specifică adevărului că da. Mi-am construit această geneză în copilărie când, necunoscându-mi prea bine tatăl, am putut să-l înlocuiesc cu unul ipotetic, de origine evreiască.
La 16 ani, când am hotărât să public prima mea carte, volumul de poezii “Podoabe de suflet”, întâmplarea mi-a scos în cale (după ce bătusem la porţile închise ale Uniunii Scriitorilor şi ale Ministerului Tineretului) anunţul unei edituri private fondată şi finanţată de un evreu.

La prima noastră întâlnire i-am pus manuscrisul în braţe şi două zile mai târziu avea să-mi spună că crede în talentul meu poetic şi că-mi va publica versurile. Un rol important l-a avut însă şi medalionul de la gât pe care i-am mărturisit editorului că-l port pentru că-i iubesc pe evrei. A fost prima dată când viaţa îmi recompensa închipuita mea apartenenţă la poporul semit.

Vreo zece ani mai târziu, pe vremea când eram ziarist la “Ziua” şi mă ocupam de Guvern, mă rugăm la Dumnezeu ca primul ministru român să-şi programeze o vizită în Israel, fiind ţara pe care îmi doream cel mai mult s-o vizitez. În mod normal, ziariştii acreditaţi îl însoţeau pe premier şi în vizitele în străinătate, în care nici nu prea aveam timp să admirăm împrejurimile pentru că o singură silabă pierdută din vreo declaraţie dată de oficial, ad hoc, aducea cu sine amenzi care-ţi injumătăţeau salariul lunar.

Chiar când s-au întocmit listele cu ziariştii care urmau să-l însoţească pe şeful Guvernului de atunci, Radu Vasile, directorul meu, Sorin Roşca Stănescu, îmi comunică faptul că va merge el însuşi în Israel şi nu eu.

Atât de  îndurerată am fost de această decizie încât bărbatul care mă iubea pe atunci, copleşit de plânsul şi tristeţea mea, l-a sunat pe Naşu’ (SRS) şi l-a rugat să mă treacă pe lista  oficială urmând să suport personal toate cheltuielile, care altfel, ar fi trecut în contul ziarului “Ziua”.

Impresionat, Naşu’ şi-a dat acordul şi aşa am văzut pentru prima şi ultima dată – până acum – ţara care l-a dat lumii pe Iisus Christos.

Am călătorit în multe locuri ale Planetei, dar în niciunul nu am simţit sentimentul acela de flăcări care-mi ard venele, tăciuni pe care-mi păşesc picioarele şi o linişte divină precum am simţit când am pus piciorul pe asfaltul esplanadei din aeroportul Ben Gurion. Mi-am făcut semnul crucii şi-am rostit în gând o rugăciune de mulţumire faţă de Dumnezeu că m-a adus totuşi, în ciuda obstacoleleor incipiente, atât de aproape de El.

Detaliile vizitei oficiale nu sunt relevante aici. Se cuvine să amintesc doar sentimentul straniu pe care l-am avut la mormântul lui Iisus Christos, în biserica din Beethlem unde se spune că s-a născut Mântuitorul şi pe drumul Golgotei pe care am păşit toţi mai mult cu o curiozitate turistică decât cu un sentiment de vinovăţie că cineva ne luase asupra-Şi şi păcatele noastre.


Iubire fara explicatii logice


N-am ştiut niciodată să dau o explicaţie logică iubirii mele pentru evrei. Pe vremea când nutream sentimentul empiric, nejustificat prin lecturi care să-mi metamorfozeze gândirea influenţând-o, susţineam doar că acest popor are o glorie ce transcede dincolo de istorie sau religie.

Apoi, i-am iubit pentru că l-au dat lumii pe Moise, poate cel mai important evreu din întreaga istorie, cel în urmă căruia ne-au rămas idealismul, speranţa şi canoane care au permis oamenilor să supravieţuiască armonios în deşert, timp de 40 de ani, pentru ca mai apoi aceleaşi legi să-i guverneze în palate de marmură sau temple de piatră.

El ne-a dat modelul revoltei reuşite şi credinţa abstractă că Dumnezeu poate seca mări pentru noi, poate dezlănţui câinii morţii sau poate să ne dea pâinea de toate zilele în pustiuri în care nu vedem nimic la orizont.

Istoricii admit cu toţii la unison că legea evreiască generată de tablele lui Moise a arătat pentru prima dată, în istorie, grija pentru morală şi pentru valorile sociale.

Născut cu mult mai târziu, Iisus din Nazaret a fost, pe rând, adulat, contestat, răstignit, reînviat şi apoi urmat până la fanatism de oameni care au găsit în el modelul pacifismului pe care, cel puţin la nivel teoretic, îl promovăm cu toţii.

N-am ştiut niciodată să explic de ce cred în Christos şi-n Tatăl Lui, de ce cred că Maica Domnului mă apăra şi mă binecuvânteaza, iar în faţa uimirii majorităţii cititorilor mei  faţă de credinţa mea mărturisită aproape în fiecare rând pe care-l scriu, n-am ştiut cum altfel să reacţionez decât refuzând să explic ceea ce eu însămi nu pot contura în cuvintele dicţionarului.


Evrei importanţi ai umanităţii


Când am început să citesc am dat sentimentelor mele numele unor oameni care mi-au definit gândirea şi chiar viaţa. Dacă Moise a făcut din evrei un popor şi a pus bazele civilizaţiei, dacă Iisus a făcut ca milioane de oameni să creadă fără rezerve, Albert Einstein a descoperit inepuizabilele posibilităţi ale materiei.

Într-un top realizat de Michael Shapiro aceştia trei sunt primii evrei importanţi ai umanităţii, deşi personal sunt la fel de sensibilă când vine vorba de părintele psihanalizei, de Sfântul Petru, fără de care Biserica n-ar mai fi astăzi ceea ce este, de Jurnalul cutremurător al fetiţei Anna Frank sau de “alienarea” lui Kafka.

Deşi ar fi trebuit să simt mai aproape filozofia lui Bergson (pe care Ţuţea îl adula într-un interviu televizat), contemporaneitatea mea se raportează, totuşi, la acenstralele minuni dumnezeieşti pe care Fiul lui Dumnezeu le-a săvârşit cu 2000 de ani în urmă.

Minune divină este şi puterea pe care acest popor mic, infim comparativ cu supraputerile lumii, a avut-o de-a lungul existenţei, şi forţa lui de pasăre Phoenix renăscândă din cenuşa rugurilor pe care l-a ars Inchiziţia sau a camerelor de gazare din lagărele naziste.

Nici un alt popor n-a supravieţuit unor războaie de exterminare precum cele infiinţate special pentru evrei.

Ani la rând au fost izolaţi în ghetouri din care n-aveau voie să iasă, condamnaţi la noaptea neagră a infamiei, evreii s-au rugat habotnic unui Dumnezeu nevăzut şi neauzit.

Antisemiţii, în încercarea lor nebună de-a vedea rolul pozitiv al holocaustului fiecărei epoci, le arogă culpa de a-l fi răstignit ei înşişi pe Christos, în timp ce Pironitul îşi adună vocea pentru a cere „iertarea pentru ceea ce nu ştiau că fac”.

I-am iubit pe evrei şi-i voi iubi întotdeauna pentru bancurile perverse despre ei, pentru prejudecata potrivit căreia miros mereu a usturoi, pentru generozitatea cu care l-au dăruit lumii pe cel fără de-nceput şi fără de sfârşit, scuzând ulterioară – proverbiala – zgârcenie, pentru c-au inspirat iconografia mondială, pentru că au făcut din ţinutul lor arid şi lipsit de comori naturale un tărâm pe care orice om îşi doreşte să-l vadă măcar o dată-n viaţă, i-am iubit pentru spiritul lor întreprinzător de-a transforma camăta într-o instituţie căreia îi spunem astăzi bancă (evoluţie pe care i-o datorăm tot unui evreu important, Rostchild) şi care ne guvernează existenţa, i-am preţuit pentru puterea de-a se ridica în picioare de dincolo de moartea la care îi condamnă vreun regim istoric bolnav, i-am iubit pentru Berliotz şi pentru Marc Chagall, pentru micuţul mare Proust, pentru Spielberg, pentru filmul “Munich” şi pentru curajul de-a rezista glorios într-un orient populat de musulmani.

Nu cunosc alt popor care să fi lăsat în urmă Exodului său prin istorie, mai multe urme în conştiinţă şi-n viaţa celor care i-au întâlnit sau au auzit despre ei, sau care să fi primit în dar, de la Dumnezeu, o ţară promisă.

Astăzi port la gât un colier cu diamante semnat Bvlgari, dar de suflet îmi atârnă medalionul acela cu Maghe Davidul din copilărie, un semn încastrat pe veşnicie între mulţumirea de-a mă fi născut creştină şi fericirea că nu-mi doresc să sfârşesc altcumva. Datorez destinul acesta religios poporului evreu pe care-l iubesc ca şi când i-aş aparţine.

PS: M-am întors în Israel în luna februarie a anului 2008, vrând să-ngenunchez la Zidul Plângerii şi la Mormântul Sfânt alături de bărbatul iubit. Într-o dimineaţă, pe perna hotelului King David din Ierusalim, am găsit un pergament pe care Iisus – cine altcineva – îmi scrisese în aramaică: nu iubeşti pe cine trebuie!