O prietenă îmi spunea că eu nu ştiu altceva decât: „Vezi că plec! Vezi că vin!”. O, Doamne şi când îmi aduc aminte că pe la 10 ani, când treceam prin faţa Aeroportului Otopeni îmi ziceam cu lacrimi în ochi „n-am să zbor şi eu niciodată de-aici!”. Dumnezeu mi-a ajutat şi-am călătorit atât de mult încât uneori mă-ntreb dacă nu cumva atunci, El mi-a auzit „scepticismul” şi-a vrut să mă contrazică?!
Am încercat de fiecare dată să vă povestesc nu nepărat ce locuri am văzut şi pe care le-aţi putea descoperi şi singuri fie în călătoriile voastre, fie într-un atlas geografic, ci să vă împărtăşesc emoţia pe care am simţit-o şi de ce întâmplări poate avea parte un „turist” ca mine.
Când am plecat în Iordania aveam toate acele prejudecăţi despre ţările arabe: că sunt înapoiaţi cultural, că ţin femeile închise în casă ca pe nişte sclave şi mai ales că nu prea sunt prietenoşi cu apa şi săpunul.

Totuşi, n-aveam niciun motiv să cred asta pentru că însusi bărbatul care mi-a propus această călătorie era iordanian şi-mi fusese iubit patru ani de zile, mă ţinuse ca pe-o regină, mă respectase mai mult decât o fac uneori românii şi-n plus era un exemplu de rafinament, putere şi maniere.

Cu ani în urmă, când l-am însoţit în Israel pe Radu Vasile (la acea vreme prim-ministru), am vizitat şi Bethleemul, locul în care s-a născut Iisus Hristos, aflat în teritoriile palestiniene. Acela a fost singurul meu contact cu o ţară arabă. Şi impresia care mi-a rămas atunci în minte n-a fost una departe de prejudecăţile mele.
Iordania însa m-a lăsat cu gura căscată.

Un peisaj caleidoscopic, un mèlange de văi luxuriante, deşerturi aride şi dealuri verzi. Un loc în care înţelegi perfect adaptarea omului la orice condiţii climaterice sau ambientale.
Un localnic îmi spune că de peste 5.000 de ani, de când Strada Regelui (numită aşa şi în Biblie) era un nod important de legătură între nord şi sud, Iordania a avut întotdeauna un rol strategic pentru puterile din regiune şi chiar pentru cele mondiale, din cel putin trei motive: apa, fertilitatea pământului şi resursele minerale, importanţa strategică  pentru învecinarea cu civilizaţii vechi (Egiptul, Siria, Persia, Grecia, Roma, Bizanţ şi Islam) şi pentru deschiderea sa către principalele căi comerciale ale lumii antice.
Puterile care-au stăpânit de-a lungul timpului Iordania şi-au lăsat amprenta astfel că astăzi poţi găsi în această ţară mostre ale arhitecturii romane, elemente bizantine sau islamice şi figuri egiptene.
În Jerash, orasul pe care l-am vizitat lângă Amman, toate ruinele conservate încă provin de la edificii arhitecturale romane, în timp ce la Quasr Kharana sunt evidente urmele artei bizantine, persane şi chiar indiene. În schimb în Petra principalele monumente sculptate în piatră par a fi proiectate de greci, în timp ce pietrele funerare care se găsesc tot aici sunt de tip egiptean.
M-a uimit mèlange-ul acesta de culturi, de vechi şi nou în acelaşi timp.
Am fost în Amman şi pe străzi care seamănă cu ţigănia din en-gros-ul „Europa”, dar şi în hoteluri pe care nu le-am văzut nicăieri în Europa.
Centrul Ammanului este de-un lux indescriptibil. Cele mai amărâte case au câte două etaje şi cel puţin 7 camere.
Fiind toate construite cu aceeaşi piatră, de aceeaşi culoare, aspectul vizual este unul de curăţenie, de peisaj ordonat, nu ca la noi – o casă albastră, una roşie, una galbenă.
Bărbaţii arabi nu sunt nici pe departe acei misogini exemplari pentru care femeia nu reprezintă decât o anexă fără valoare socială.
Am întâlnit bărbaţi mai curtenitori ca nicăieri, romantici şi, de la ospătarul care mă servea la masa până la bărbatul care-mi spunea că mă iubeşte, am nutrit sentimentul profund al respectului sincer şi fără ostentaţie.

Nu vă mai zic că atunci când mă plimbam pe jos, pe străzile Ammanului, se oprea circulaţia, maşinile mă claxonau şi bărbaţii întorceau capul după mine! Păi dacă după mine se uitau care «sunt mică de-nălţime, am picioarele scurte, fundu’ mare ce mă face să semăn c-o raţă.» Aşa mi-a scris o doamnă, Elena Mirea, într-un e-mail… ia imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla dac-ar umbla pe străzi Monica Bârlădeanu sau Maria Marinescu?! S-ar produce direct accidente de circulaţie.
Bărbaţii arabi nu cunosc conceptul prieteniei dintre un bărbat şi o femeie. Ele nu pot fi decât iubite, soţii sau fiice, niciodată prietene.
Pentru că bărbaţii de prin aceste locuri au un profund sentiment de protecţie asupra „jumătăţii” lor pe care n-o pot considera vreodată egală, nu din nerecunoaştere a capacităţilor ei profesionale şi a valenţelor de actor social, ci pentru că o femeie este asimilată unei flori de care doar trebuie să ai grijă şi care te face fericit doar s-o priveşti.
Am văzut multe femei luminoase al căror chip nu era acoperit de văluri negre cum credeam eu în prejudecăţile despre un Orient înapoiat şi raportat exclusiv la o societate patriarhală.

Am văzut femei moderne, cu genţi firmate şi atitudine de lider, nu de bucătărese desăvârşite şi bone exemplare pentru copiii cărora le-au dat viaţă. Am văzut o societate la fel de evoluată ca cea pariziană sau londoneză, dar având în plus un mai mare conservatorism pentru valori autentice, pentru reperele sociale care ne ordonează viaţa şi care ne-aduc întotdeauna înapoi când excelăm în dezmăţul faptelor, gândurilor sau al sentimentelor.
Ziua aceea în care am fost la Marea Moartă a fost una specială. Poate cel mai romantic moment din viaţa mea. Sinceră să fiu, nu-mi amintesc altul!
La dreapta deşert şi la stânga marea. O mare superbă nu aşa cum mi-o imaginam eu, lipsită de magie pentru ca n-are viaţă. Privind-o, mi-am amintit şi că numele ei va fi veşnic legat de celebra descoperire a Manuscriselor ce-aveau să schimbe multe dogme intrate în conştiinţa religioasă a omenirii.
Doar doua hoteluri, „Marriott” şi „Movenpik”, superbe, cu vegetaţie luxuriantă şi cu un confort evident chiar începând de la canapelele ce tronau în Loby.
Noi l-am ales pe-al doilea din simplul motiv al „acţionariatului”, adică domnul care mă-nsoţea lua ceva dividente de-aici.
Suspendaţi deasupra mării, privind asfinţitul şi ascultând o muzică arabă pentru-ndrăgostiţi cântată live… ni se părea că lumea începe şi se termină la noi.

Aproape că uitasem tot ceea ce ne desparte (ţineţi minte ce-i scria Luli lui Catul Bogdan în „Lorelei”: „Totul ne desparte pe tine şi pe mine, oamenii, distanţa şi poate şi destinul…”), uitasem eforturile cuiva de-a ne-mpiedica să fim împreună şi nu ne-ntrista decât uzanţa nescrisă a Iordaniei ca un bărbat şi o femeie nu se săruta niciodată-n public. Îmbrăţişările totuşi, nu ni le-am cenzurat în ciuda privirilor celor de la alte mese care păreau a înţelege cu greu  că venim din altă lume şi că suntem pe-o planetă în care nu se auzeau decât inimile noastre.
Ore-ntregi am stat acolo agatata de gatul unui barbat care-mi spunea cuvinte mai frumoase decât cele pe care Sheakespeare i le-a dedicat doamnei Brune şi pe care, evident, nu le credeam. O, Doamne… câte spusesem eu însămi în ultimii ani, pentru că odată ieşită pe uşă să nu-mi mai amintesc numele celui care mi le inspirase!
Şi vraja s-a rupt odată-ntoarsă la Amman, în camera hotelului în care am dormit singură cu vocea Christianei Amanpoor la CNN.
A doua zi am primit cei mai frumoşi cercei cu diamante şi cea mai frumoasă cruce-pandantiv. De la doi bărbaţi diferiţi. Pe care dintre ei îl iubeam mai mult?!  Unul venea din trecutul meu, iar altul era proiectat în viitor. Habar n-am. Cred că Iordania mi-a plăcut atât de mult şi pentru că sufletul meu a vibrat în toate aceste zile pe care le-am petrecut aici, pentru că inima mea părea sfâşiată între certitudinea clipei şi nesiguranţa că ceva avea să se mai întâmple şi după-ntoarcerea la Bucureşti.
M-am întors la Amman pentru că cel pe care îl lăsasem aici îmi spunea în fiecare seară că-i lipsesc. Şi impresionată, m-am întors să-l îmbrăţişez….