V-am dus cu mine la Paris, în Corsica, pe Coasta de Azur, în Germania, la Opera Metropolitan din New York… Eu însămi am fost în atâtea locuri în care nu v-am luat! Am văzut multe minunăţii ale lumii, naturale sau făcute de mintea creatoare şi mâna omului. Însă astăzi, în cetatea de scaun a Sucevei, îmi dau seama cât adevăr grăiau versurile lui Virgil Carianopol:

„Legat adânc din tot ce-mi are glia
Pe acest tărâm de cremene şi vis
Îmi e mai scump un sat din România
Decât oricare Londra sau Paris.
Nu dau o seară-n ţara mea domnească
Pe tot ce este-n alte ţări mai sfânt,
Cum nu dau Doina noastră românească,
Pe niciun cântec care-i pe pământ.”

Când am hotărât să fac această călătorie eram îndoită şi sceptică. Mi-am spus că însăşi ideea unei excursii ce-avea să dureze o săptămână, cu autocarul, mă sperie, amintindu-mi peripeţiile avute vara trecută pe ruta România-Grecia şi retur. Mâţa care şi-a făcut nevoile-n autocar şi stăpânul ei care-i lua excrementele cu un şerveţel, au rămas întipărite în memoria cititorilor mei, care, şi astăzi, la un an de zile distanţă, îmi amintesc de acel „Jurnal de călătorie” memorabil. M-am gândit mult dacă să mai pornesc la drum cu un astfel de mijloc de transport! În plus, mai erau şi partenerii mei de călătorie, interpreţii de muzică populară. Îi văzusem de-atâtea ori la televizor, mi-au încântat copilăria când îmi petreceam vacanţele la bunicii mei şi care dădeau sonorul televizorului la maximum s-o asculte pe Sofia Vicoveanca sau pe Floarea Calotă, mi-au făcut revelioanele mai frumoase cântându-mi pe benzi înregistrate sau pe micul ecran, am jucat sârbe şi hore, aşa cum mă pricep eu, la nunţile la care am fost şi ei au cântat.
Dar să merg într-o călătorie, o săptămână, cu domniile lor, nu mă vedeam în stare.
Totuşi, am stat mult şi m-am gândit: să văd mânăstirile din Moldova şi Bucovina este, poate, o ocazie unică şi cine ştie când voi mai ajunge prin aceste locuri ale patriei mele. Aşa m-am hotărât să fac ceea ce astăzi pot spune c-a fost cea mai frumoasă călătorie din viaţa mea. Eu, ca şi toţi cei care m-au însoţit, datorez această experienţă „mareşalului” Ion Antonescu, de la Marshal Turism, cel care n-a obosit nici după a şaptea călătorie de acest fel, să promoveze turismul cultural, să strângă împreună oameni de valoare ai României şi să le ofere momente înălţătoare de emoţie şi spiritualitate. Omagiul adus acestui om de actorii care au fost în acelaşi pelerinaj anul trecut şi de interpreţii de muzică populară, anul acesta, este suprem, mulţi dintre ei negăsindu-şi cuvintele potrivite pentru a-i mulţumi. Mă alătur şi eu.


La drum,prin tara mea


Dimineaţa zilei de luni, 11 iulie, în parcarea hotelului Hilton. Organizatorii spun că trebuie să mă urc în microbuzul mai mic, destinat presei. Asta-i acu’! Eu vreau cu artiştii! Mă „insinuez” printre aceştia şi mă aşez pe ultimul scaun din autocar, acolo unde aveam să rămân până la sfârşit şi de unde aveam să văd un spectacol ambulant unic.
La-nceput mulţi dintre ei îmi păreau necunoscuţi. Sigur, dintr-un milion de oameni, aş fi recunoscut-o pe Sofia Vicoveanca, pe Floarea Calotă sau pe Maria Cârneci. Însă artiştii sunt aproape ireconoscibili fără straiele portului popular şi maramele de pe cap. Mi-am propus să scriu un Jurnal frumos, aşa cum au fost toate aceste zile şi de aceea n-am să fac nominalizări atunci când mă gândesc la lipsa bunei creşteri, a propriilor limite sau atunci când îmi amintesc de avansurile unor bărbaţi, talentati ce-i drept, dar mult depărtaţi de acel „ideal masculin”care mi-ar putea sta alături. Chiar pentru scurt timp! Dar, vorba mândrei noastre bucovinence, „Să iau numai ce-i frumos!”.
Ne-am oprit la Panciu şi-am vizitat Cramele lui Ştefan cel Mare. După ce am coborât sub pământ şi-am văzut zecile de mii de sticle cu vin spumant, dna Genoveva Ivanciu ne-a făcut un scurt istoric al locului şi ne-a explicat procesul de fermentaţie a vinului, proces care durează între 10-12 luni. Mâncăm şi ne-ndreptăm spre Ieşii dragi în care s-au scris pagini memorabile pentru istoria şi cultura ţării noastre.


“Ieşule, Ieşule, mândră cetate”


Ajunşi aici, mergem direct la Catedrala Mitropolitană, cea mai vizitată biserică de pelerini, pentru că adăposteşte moaştele Sfintei Paraschiva, începând cu anul 1889. De ce este atât de importantă Sfânta Paraschiva pentru creştinism? Pentru că ea a trăit înainte de anul 1054, când are loc separarea Bisericilor, iar puterea ei continuă să facă minuni şi astăzi. Sfânta Paraschiva provenea dintr-o familie foarte bogată, dar într-o zi s-a hotărât să ducă o viaţă de privaţiuni, săracă, închinată lui Dumnezeu. Şi-a schimbat hainele scumpe şi le-a înlocuit cu cârpe rupte de cerşetoare. Nu împlinise încă 30 de ani când a murit şi pentru că nimeni nu-i cunoştea originile, a fost îngropată, asemeni tuturor săracilor, la malul mării.
Ulterior, lângă ea a fost îngropat un marinar. Sfânta Paraschiva i-a apărut în vis unui preot, rugându-l s-o dezgroape şi s-o mute în altă parte.
Când trupul a fost deshumat s-a constatat că nu putrezise deloc, fiind intact ca-n clipa morţii. Ulterior, Sfânta Paraschiva a fost înmormântată la Constantinopol, iar oamenii au început să se roage la mormântul ei pentru că făcea minuni.
În 1641, Patriarhul ecumenic Partenie, care trecea printr-o perioadă financiară foarte grea, îi cere domnului Vasile Lupu să-şi plătească datoriile faţă de turci.
Domnul moldovean nu numai că îşi onorează dările, însă îl ajută cu bani în plus pe Patriarh. Acesta, bătrân şi simţind că se apropie de moarte, şi în acelaşi timp, temându-se că după el, moaştele Sfintei Paraschiva n-aveau să mai fie în siguranţă, decide să i le dăruiască domnului Moldovei. Moaştele Cuvioasei sunt aduse cu o corabie în Moldova, şi depuse la Iaşi.
La-nceput, în Catedrala Sfinţii Trei Ierarhi, cea mai frumoasa biserică până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Suntem în anul 1899. În timpul iernii, nu se ţineau slujbe în Catedrală din cauza frigului, şi a faptului că nu exista, la acea vreme, instalaţie de încălzire. Sfintele Moaşte sunt mutate în Paraclis, o biserică mai mică, unde oamenii veneau să se roage, indiferent de anotimp.

Într-o noapte, Paraclisul ia foc într-un incendiu, iar o altă minune vine să întărească credinţa oamenilor în Sfânta Paraschiva. Racla din lemn în care erau aşezate moaştele Prea Cuvioasei nu arde decât foarte puţin, la suprafaţă, iar moaştele sunt intacte. Acestea sunt mutate într-o altă raclă din argint, în care stau şi astăzi, fiind încredinţate Mitropoliei. Moaştele au părăsit de două ori Catedrala pentru procesiuni mai speciale.
În timpul celui de-al doilea Război Mondial, anumiţi prelaţi au cerut mutarea moaştelor de teama ca nu cumva Catedrala să fie dinamitată.

Credincioşii ieşeni s-au opus, iar feţele bisericeşti care slujeau la acea vreme au spus că puterea Sfintei Paraschiva este nemăsurată şi că moaştele ei vor proteja acel loc. Sigur, era doar credinţa! Realitatea însă a fost uimitoare.

O bombă care a căzut într-unul dintre copacii de pe aleea Catedralei n-a explodat, altfel acest locaş ar fi fost distrus pentru totdeauna.
În ziua pomenirii Sfintei Paraschiva circa un milion de credincioşi vin să se roage la moaştele sale. Pentru ca Prea Cuvioasa duce rugăciunile noastre direct înaintea lui Dumnezeu. M-am rugat şi eu, s-au rugat şi toţi cei pe care i-am însoţit.

Ne-am urcat în autocar şi ghidul nostru, Ion Murgu, ne-a cântat:
„Ieşule, Ieşule, mândră cetate
Numele tău, ţara străbate,
La fel ca Roma, soră cu tine,
Oraşul celor şapte coline.
Când în Copou teii-nfloresc
De Eminescu ne amintesc.
An după an, dragostea lui,
E pe aleile parcului.
Ieşule, Ieşule, eu te-am iubit
Pentru că-n tine am copilărit.”

De altfel, domnul Murgu ne-a dat multe motive să-l aplaudăm de-a lungul acestei călătorii. O enciclopedie ambulantă, ne-a dezvăluit marea sa dragoste pentru istoria şi cultura patriei noastre.
Iaşul poartă chiar şi-n atmosferă amintirea atâtor învăţaţi şi atâtor evenimente care aveau să ne dea conştiinţa naţională.
Să nu uităm că prin Colegiul „Trei Ierarhi” a luat fiinţă învăţământul superior la români şi tot aici, domnitorul Vasile Lupu şi mitropolitul Vaarlam au prezidat în Sala Gotica de la „Trei Ierarhi”, cea mai importantă consfătuire a ortodoxiei în epoca de după căderea Bizanţului.
De asemenea, la „Trei Ierarhi” a fost prima tiparniţă de pe teritoriul Moldovei. Aici s-a tipărit prima carte românească de învăţătura, „Cazania lui Vaarlam”, fiu de răzeş, din ţinutul Putnei, ajuns Mitropolit al Moldovei, din simplu stareţ.


Bojdeuca din Ţicău

Autocarul ne duce spre alt loc, drag nouă tuturor, căci nu cred să existe om care să nu se fi regăsit, măcar şi imaginar, în „Amintirile din Copilărie” sau în povestirile lui Ion Creangă: Bojdeuca din Ţicău. În cerdacul casei, cei doi prieteni, Creangă şi Eminescu, au stat de multe ori, câteodată alăturându-li-se şi Veronica Micle.
Nu vreau să mă transform în cronicar literar. Nici n-aş putea! Despre Eminescu şi Creangă au scris atâţia, dar mai cu seamă George Călinescu în a sa „Istoria Literaturii Române”.
Mi-amintesc şi acum cât de fericită am fost pe vremea lui Ceauşescu, atunci când scumpa mea mamă a dat 300 de lei (mulţi bani, pe-atunci!) şi-a luat-o „pe sub mână” de la o librărie unde se-mprietenise cu vânzătoarea! Să ai „Istoria” lui Călinescu în casă la acea vreme era pentru unii mai mult decât a
avea o Dacie în faţa blocului. Aşa era şi pentru mine, învăţată de cea care mi-a dat viaţă că nu există comoară mai mare şi mai preţioasă ca aceea pe care o porţi cu tine: cărţile pe care le-ai citit, înţelepciunea dobândită şi bogăţia spirituală. Atunci mi se părea că-i doar un sfat părintesc, apoi am realizat din câte încurcături am ieşit, câte cuceriri am făcut şi pe ce culmi am ajuns pentru că am ascultat-o pe mama mea.
Ce vă scriu aici sunt fapte pe care şi eu le-am descoperit prin aceste locuri sau pe care le-am citit, sunt emoţii pe care le-am trăit păşind in locurile acestea sfinte pentru neamul românesc, care, indiferent cât de mult s-ar moderniza, emancipa sau integra, se va întoarce întotdeauna la rădăcinile şi valorile sale pentru că acestea îl legitimează în lume.
În curtea Bojdeucii, ca şi în cea a casei de la Humuleşti, în care aveam să ajungem două zile mai târziu, mi-am dorit ca o minune să fie cu putinţă şi Creangă să se întoarcă printre noi. Şi totuşi, cât de aproape îl simţeam!

Constantin Parascan, om care şi-a dedicat viaţa păstrării lui Ion Creangă în amintirea noastră, ni l-a „povestit” pe scriitor aşa cum numai unii îl ştiu: un român neaoş, un om de lume, un prieten adevărat, un învăţător pomenit din generaţie în generaţie, un punct de reper în literatura română, dar şi un destin nefericit. Când Ion Creangă s-a căsătorit cu fata unui preot, cu 15 ani mai tânără, n-avea să ştie că va urma un timp plin de nefericire. De altfel, după ce i se naşte singurul fiu, scriitorul este părăsit de soţie, care fuge cu un călugăr. După un îndelung proces de încredinţare a copilului, Creangă obţine tutela acestuia, ţinându-l lângă el până la sfârşitul zilelor sale, alături de Tinca Vartic, cu care a locuit în Bojdeucă. Portretele lui Eminescu şi al Veronicăi Micle stau înrămate pe o lăvicioară în tindă. Din prietenia lui Creangă şi a poetului ne-a rămas nu numai o corespondenţă emoţionantă, ci însăşi opera majoră a povestitorului („Amintirile”), pusă în pagini la îndemnul lui Eminescu.
Toţi artiştii sunt copleşiţi. Aşa sunt şi eu. Mai ales atunci când Constantin Parascan ne aminteşte textul uneia din scrisorile pe care Creangă i le trimite lui Eminescu la Bucureşti: „Bădie Mihai, ce-i cu Bucureştiul de-ai uitat cu totul Ieşul nostru cel oropsit? Veronica a fost azi pe la mine şi mi-a spus că şi cu dânsa faci ca şi cu mine. De ce? Ce rău ţi-am făcut noi? Eu îţi scriu în cerdacul în care de atâtea ori am stat împreună şi privind pe cerul plin de minunăţii, matale îmi povesteai atâtea lucruri frumoase, frumoase. Şi coscogemite om ca mine îmi vine a plânge gândindu-mă la acele vremi. Vino frate Mihai la Ieşi, vino, căci fără tine sunt străin!”.


Parcul Copoului.Teiul Eminului


Ne mutăm în Parcul Copoului, lângă Teiul Eminului. Oricât ne-ar plăcea să-i vedem, cu ochii minţii, pe Veronica Micle şi Eminul ei iubit plimbându-se îndrăgostiţi pe aleile Copoului, realitatea nu a fost aşa. La acea vreme era ruşinos pentru o doamnă, soţie de rector universitar, să coboare pe stradă, cu atât mai mult să se plimbe în locuri publice cu un bărbat care nu-i era soţ.
Totuşi, Eminescu singur a poposit deseori la umbra Teiului ce pare a fi o minune printre arborii din parc. În timpul unei furtuni, crengile acestui copac s-au rupt, apa s-a infiltrat în scoarţă şi copacul a început să putrezească. S-a încercat protejarea lui printr-o plombare. Ulterior, Mandache Lencov, director la Grădina Botanică, a descoperit că Teiul avea trei rădăcini, numite adventive, care coborau de la ramurile principale către sol. Acestea s-au dezvoltat, crescând în interiorul scorburii putrezite. Putem spune astfel că Teiul lui Eminescu a renăscut din propriul putregai.
Într-o zi, pe când poetul se odihnea la umbra teiului, un ofiţer însoţit de o fată frumoasă îl vede şi aruncându-i o monedă de 5 lei, îi comandă o poezie. Poetul îi face ad hoc câteva versuri:

„Foaie verde foi de tei
Căpitane Macovei
Pup-o-n fund pe dumneaei
Şi pe mine dacă vrei
Şi ia-ţi înapoi cinci lei”, aruncându-i înapoi moneda.

Şi tot la Iaşi ne-amintim de conflictul dintre Veronica Micle şi Titu Maiorescu. Pe cand Maiorescu era directorul Şcolii Normale, unde învăţa si Veronica Micle, acesta va fi judecat pentru imoralitate. Veronica va depune mărturie împotriva lui, declarând ca l-ar fi văzut sărutând o elevă, ceea ce la acea vreme era de neconceput. Maiorescu nu o va ierta niciodată pe Veronica Micle.
Trecem prin fata statuii lui Vasile Alecsandri. Dumneavoastră ştiţi deja din cărţile de istorie şi din manualele de limba română cât de impotant este acesta pentru poporul român. Vreau numai să vă povestesc o legendă, aproape de realitate despre omul Alecsandri. În jurul vârstei de 60 de ani, poetul vrea să se căsătorească cu Paulina Lucacievici.

„Povestitorii” spun că poetul s-a îndrăgostit de viitoarea lui soţie fără să-i vadă chipul, văzând-o prima dată de la spate, în timp ce freca podeaua unui restaurant. Din cauza diferenţei de vârstă, Alecsandri îşi modifică anul naşterii, rămânând până astăzi o enigmă dacă 1819 este într-adevăr anul în care s-a născut poetul.
Lăsăm în urmă Ieşii. Depărtându-ne, avem „curajul” să ne amintim versurile lui Topârceanu dedicate acestui oraş:
„Te salut din depărtare
Biet oraş cu buza arsă
Unde apa se opreşte
Când Bahluiul se revarsă
Unde muştele-s deprinse
La restaurant să vie
Să mănânce cu clienţii
Din aceeaşi farfurie,
Unde şcolile sunt pline
De şcolari cu caş la gură
Care-adorm cu cartea-n mână
De atâta învăţătură
Iar când ies pe poarta şcolii
Cu cerneală unşi pe bot
După fiecare babă
Îşi scot limbile de-un cot”
Ne-ndreptăm spre comuna „Ciprian Porumbescu” unde s-a născut genialul nostru compozitor care ne-a lăsat cea mai frumoasă Baladă românească. Daniela Condurache, frumoasă ca o păpuşă, ne aşteaptă în faţa casei memoriale cu plăcinte „poale-n brâu” şi cu o bucurie nemărginită a revederii cu colegii de breaslă. Această moldoveancă superbă, născută pe plaiuri botoşenene, a dus cântecul nostru, de acolo de sus, în toată ţara şi în alte colţuri de lume, făcând ca străinii să se ridice în picioare în faţa unei românce.
Săptămâna viitoare vă povestesc unde am mâncat cel mai bun cozonac din lume, unde este, de fapt, mormântul lui Ştefan cel Mare, vă povestesc despre mânăstirea pictată de Nicolae Grigorescu, înainte de a împlini 20 de ani şi despre alte întâmplări trăite alături de cei mai îndrăgiţi interpreţi ai cântecului autentic românesc.