Săptămâna pe care am petrecut-o în Moldova şi Bucovina a fost ca un balsam pentru sufletul şi mintea mea prea deformate de realitatea cotidiană a Bucureştiului, a pantofilor Jimmy Choo sau a genţilor Fendi, a figurilor de pe terasa „Casei di David” aflate veşnic în competiţie de maşini, a contului de card de la Banca Transilvania care trebuie alimentat după cumpărăturile demente de la Amann sau a destinaţiilor exotice de vacanţă. A fost un timp al spiritului, un timp al lui Dumnezeu, în care toiagul Lui a pipăit tăria pământului pe care călcăm noi, muritorii, un timp al reîntoarcerii la „Amintirile din copilărie” şi la cel care ni le-a lăsat spre citire, învăţare şi bucurie, al reîntoarcerii la plimbările romantice pe lângă „plopii fără soţ”, imaginându-ne că-l vedem aievea lângă noi, suferind şi-ndrăgostit de „dulcea lui doamnă”, un timp în care m-am recules la mormântul gloriosului nostru Ştefan cel Mare, la cel al Veronicăi Micle şi-am rămas mută de uimire în faţa chipului Nazariteanului pictat de Nicolae Grigorescu.


Muzeul Sofiei Vicoveanca din Vicov


În drumul nostru spre Putna ne-am oprit la muzeul Sofiei Vicoveanca din Vicov, sat care, de altfel, a şi dat numele de scenă al interpretei.

Un loc personalizat, care subliniază încă o dată frumuseţea portului pe care această mare artistă l-a arătat ţării şi lumii întregi pe atâtea scene, un loc în care am putut admira medaliile, trofeele, diplomele care au recunoscut de-a lungul timpului valoarea Sofiei Vicoveanca şi un loc drag care-i aminteşte mereu de satul care a adoptat-o după deportarea de peste Prut.

Am descoperit în Sofia Vicoveanca un om sincer, atât de frumos pe dinafară, dar mai ales pe dinăuntru. Am studiat-o din prima şi până-n ultima zi. Această bucovineancă autentică a rămas o doamnă în toate situaţiile, fie că ne urcam în autocar, fie că aşteptam la rând în faţa Recepţiei să ne luăm fiecare cheia camerei, fie că mâncam, că jucam o horă sau că glăsuiam vreun discurs. Avea o nobleţe a mersului şi a gesturilor pe care rareori am întâlnit-o. Zâmbea mereu şi totuşi ce tristeţe ascunsă în suflet i-am ghicit fără să vreau! N-aş şti să explic de ce cred că femeia asta poartă înăuntru o durere ferecată peste timp!

Am descoperit complexitatea creatoare a Sofiei Vicoveanca şi în câteva poezii pe care le-a strâns în volumul intitulat, paradoxal, „Dureri ascunse”. Întrebându-se pe sine „Ce sunt?”, interpreta îşi răspunde:

„Sunt un fir de praf minuscul

Pe acest pământ-n Univers,

Ce-a fost stârnit de un vehicul

În lumea asta fără sens.

În rotocoale mari mă-nvârt

Fără sprijin, fără rost,

Şi-s dusă pe aripi de vânt

Prin locuri unde n-am mai fost.

De ce ne zbatem să fin NOI

Când totu-i hărăzit de SUS?

Că eşti în vânt sau în noroi,

Contează incă-un fir în plus?!”

Soţul Sofiei Vicoveanca s-a stins din viaţă acum câţiva ani, iar singura bucurie pare a-i fi rămas fiul ei Vlad, operator la TVR, şi cântecul dăruit oamenilor.

Însă dragostea cu care atâţia colegi de breaslă şi săteni, veniţi în curtea Muzeului care-i poartă numele, au înconjurat-o în acea zi şi nu numai, m-au făcut atât de fericită că viaţa a făcut să nu fiu martoră la un asemenea moment!

Am răsfoit paginile unui album în care fiecare a scris câteva rânduri pentru Sofia Vicoveanca. În muzeul de suflet, bogăţie tradiţională şi frumuseţe, am păşit cu sfială şi evlavie, precum într-o sfântă biserică. „Te voi iubi întotdeauna, dragă Sofica” i-a scris Viorica Flintaşu. „Sofia Vicoveanca este o conştiinţă, este o comoară şi o minune românească! Este un OM de o valoare aparte, o prietenă şi mai mult de atât, este o mare artistă. Te iubesc şi te preţuiesc, Valeria Predescu”. Nicoleta Voica a scris: „ Cu toată dragostea şi admiraţia pentru un artist desăvârşit şi un suflet ales!”.

Am iubit-o pe Sofia Vicoveanca atunci când, luându-şi la revedere de la neopata ei Nadia şi de la mătuşa Saveta Fusa a lu’ Nistor, una dintre puţinele rude rămase-n viaţă, i-a spus într-o neaoşă limbă moldovenească: „Mai grăim, mătuşă!”. Trebuie să vă mai spun şi că la Sofia Vicoveanca „acasă” am mâncat cel mai bun cozonac din lume.


Putna Voievodului Stefan


Am ajuns la mănăstirea Putna, unde copiii îmbrăcaţi în portul popular ne-au întâmpinat cu cântece şi dansuri specifice. O fetiţă a cântat atât de impresionant bucuria de-a-i avea oaspeţi pe artiştii ţării, încât aceştia din urmă nu şi-au mai ascuns lacrimile. Adevărul este că până şi eu plângeam!

Plângeam şi pentru că nu-mi venea să cred că Dumnezeu m-adusese până în acest loc să mă-nchin la mormântul voievodului. Probabil că fiecare, pe băncile şcolii, a îndrăgit un domnitor mai mult decât pe alţii. Probabil că în subconştient, la vârsta copilăriei, ne identificăm cu modele sau oameni celebri cu care am vrea să semănăm, oameni pe care-i iubim. Ei bine, figura istorică pe care eu am iubit-o cel mai mult de atunci, de când învăţătoarea mea, Elena Waintraub mă-nvăţa literele alfabetului şi până azi, când am făcut deja atâtea facultăţi şi atâtea studii post-universitare, a fost Ştefan cel Mare. Unii îl iubesc pe Mihai Viteazul, alţii pe Cuza sau pe Horea. Fără a nega meritele şi schimbările pe care fiecare şi le-a trecut în dreptul numelui, Ştefan cel Mare rămâne pentru mine cel mai luminos şi glorios domnitor din istoria românilor.

Ajunsesem aici, la Putna, mănăstirea pe care ştiţi cum a construit-o, nu?! Păi, să vă spun atunci! Este prima ctitorie a domnitorului şi de la început a spus că vrea să fie înmormântat aici! Legenda spune c-a ales locul trăgând cu arcul, însă nimeni nu confirmă acest fapt. La-nceput s-a crezut că nu mai fusese nimic pe acel loc, însă, recent, in urma unor reparaţii făcute la Casa Domnească, s-au găsit oseminte şi s-a descoperit că aici fusese fie un cimitir, fie o altă biserică. Ştefan cel Mare şi-a pregătit mormântul încă din timpul vieţii alegând marmură de Carara şi inscripţionându-şi singur data începerii domniei, aprilie 1457. După moartea sa, nimeni nu a mai îndrăznit să scrie anul morţii, astfel că şi astăzi, la 500 de ani, domnitorul pare, cel puţin potrivit a ceea ce citim pe piatra funerară, c-ar fi încă în viaţă. De altfel, spiritul său dăinuie veşnic viu, iar cei din zona Moldovei i se-nchină încă, invocându-l ca pe un domnitor în viaţă care-l poate îndupleca pe Dumnezeu pentru o soartă mai bună a românilor.

Cronicarul Ion Neculce scria despre Putna că este prima biserică pictată şi înăuntru şi la exterior, fiind „mai mult aur decât zugrăveală şi acoperită cu plumb”.

Istoria mănăstirii ulterior morţii ctitorului ei este foarte zbuciumată. A fost dărâmată şi jefuită de nenumărate ori, crezându-se că aici este ascuns Tezaurul voievodului. Tocmai de aceea, placa din marmură de Carrara care ar adăposti trupul lui Ştefan este la dreapta, cum intri-n mănăstire, dar, în realitate, domnitorul este îngropat în centrul mănăstirii. Măsura a fost luată pentru a înşela profanatorii de morminte care, de-a lungul timpului, au devastat lăcaşul sperând că vor descoperi comori ascunse.

Putna nu este cea mai spectaculoasă mănăstire pe care am văzut-o (vă voi spune puţin mai încolo care-ar fi aceea!), mai ales că ea, ca şi arhitectură, nu mai păstrează decât turnul tezaurului de pe vremea ctitorului iniţial, însă acolo am simţit cel mai acut sentimentul măreţiei poporului român şi-al faptului că din el s-au născut asemenea oameni-simbol.

Aici i-am evocat pe Adrian Păunescu, cel care a închinat mănăstirii versurile:
„O singură Putnă, în mijloc de ţară

Cu Ştefan în Putna, ca pruncul în mamă

O singură Putnă în juru-i afară

Românii de vorba lui Ştefan iau seamă” şi pe Şt.O. Iosif:

„Cu un dangăt plin de jale

Mii de clopote dau veste

Ştefan Vodă al Moldovei

Ştefan Vodă nu mai este.

Dar pe unde trece acuma

În măreaţa zi de vară

Este Ştefan ce străbate

Cel din urmă drum prin ţară.

Tristă-i Mănăstirea Putna

Porţile-i deschise aşteaptă

Strălucit convoi ce vine

Şi-nspre ele-ncet se-ndreaptă.

Plânge dealul, plânge valea

Plâng pădurile bătrâne

Şi poporu-n hohot plânge

Cui ne laşi pe noi, stăpâne?”


Perlele Bucovinei


Am vizitat apoi Mănăstirile Suceviţa, Moldoviţa, Cetatea Neamţului şi Gura Humorului. „Scara virtuţilor” de la Suceviţa ne-a arătat încă o dată ordinea Raiului şi haosul Iadului, într-o permanentă luptă a Binelui cu Răul.

La un moment dat, am văzut-o pe Veta Biriş plângând în faţa unei icoane şi întrebând disperat: „Unde eşti, măicuţa mea?! Câte aş avea să-ţi spun!”. Mama interpretei murise doar cu câteva săptămâni înainte şi oricine i-ar mai spune astăzi Vetei Biriş că-i frumoasă, nu poate induce bucuria şi mirarea pe care a avut-o atunci când, întorcându-se o dată-n satul său natal, mama ei i-a spus asta. „Eram deja consacrată ca interpretă de folclor. Mă întorceam în sat, după ce cântasem într-o emisiune de televiziune care s-a transmis în direct pe post. Nu ştiu cum am fost, nu ştiu cum am arătat în emisiunea aceea, dar, odată întoarsă acasă, mama, care mă văzuse la televizor, m-a întâmpinat la poartă – mă aşteptase toată ziua şi mi-a spus cu ochii în lacrimi: « O venit frumoasa ţării!». Era pentru prima dată când mama îmi spunea că sunt frumoasă. N-o să uit câte zile am clipele acelea. Şi tot ea, draga mea mamă, a fost cea care încă de la debut, acum mai bine de 30 de ani, m-a încurajat aşa cum ştia şi cum simţea, atunci când nu prea aveam încredere în mine. «Draga mamii, îmi spunea când mergeam la vreun concurs de amatori cu mulţi ani în urmă, tu eşti a mai bună, ca tine nu-i niciuna!”. Oricâtă glorie, diplome sau aplauze ar mai primi Veta Biriş de-acum înainte, nimeni nu-i mai poate dărui bucuria de-a împărţi cu măicuţa ei fericirea unui succes sau tristeţile unui eşec.

În prispa casei de la Ipoteşti, unde văzuse lumina zilei Eminescu, am vorbit cu Veta Biriş despre tristeţile ei, despre Alexandru Biriş, pe care ş-am văzut la Teatrul Naţional jucând atât de bine în „Lucreţia Borgia” şi, nu în ultimul rând, despre Ion Biriş. I-am spus cât de mult îl apreciez pe Ion şi l-am lăudat pentru educaţia şi manierele sale, pentru faptul că n-a existat vreo ocazie în care să nu mă salute, indiferent de reproşurile pe care soţia sa, Anca Măgureanu, i le-ar fi adresat justificat sau nu ulterior. Involuntar, discuţia a „alunecat” spre domnul Măgureanu, pe care doamna Biriş mi-a mărturisit că-l preţuieşte atât de mult. Veta Biriş spune că prezentul este singurul timp care ne aparţine. «Clipa trecută e trecută, n-o mai avem, iar cea următoare niciodată nu putem fi siguri că ne aparţine”. M-am străduit mult să-i fac un portret Vetei Biriş, însă, de oricât talent m-ar bănui admiratorii mei, n-aş putea zugrăvi unul mai exact decât acela pe care chiar Sofia Vicoveanca i l-a făcut:

„Eşti pâine albă din cuptor

A grâului arămitor

Ce-o pui copiilor pe masă,

Când sunt flămânzi şi vin acasă.

Tu ştii s-asculţi,

S-alinţi dureri,

Dureri ce nu duc nicăieri,

Să sfătuieşti

Şi răbdătoare, să-ntrebi:

Ai pentru ce? Merită oare?

Cu glas duios, ca-ntr-un alint,

Poţi fi şi blândă şi granit,

Precum o mamă ce veghează

Lângă pruncuţ când delirează.

Mi-ai pus tămada peste suflet

Păzească-ţi Domnul al tău umblet.

Rămâi aşa, precum te ştiu,

OM de nădejde, în pustiu…”


Voronet, promisiunea unei victorii


Trebuie să vă povestesc despre Voroneţ, pentru că nu cred să existe român să nu fi auzit măcar o dată-n viaţă expresia „albastru de Voroneţ”. Culoarea mi s-a părut mai frumoasă decât albastrul cerului sau decât ochii lui Dumnezeu, dacă albaştri vor fi fost ei.

Când Ştefan cel Mare a pierdut lupta de la Războieni, în 1476, deznădăjduit, el s-a retras în munţii Moldovei, cerându-i sfat lui Daniil Sihastrul. Legenda spune chiar că domnitorul ar fi aşteptat în chilia acestuia până când şi-a terminat de spus rugăciunile. Sihastrul îi spune lui Ştefan să-şi strângă din nou oastea, toată câtă va mai fi ea, şi să continue lupta. Cetăţile Moldovei, Suceava şi Neamţ, rezistă, neputând fi cucerite. În tabăra lui Mahomed al doilea Cuceritorul Constantinopolului izbucneşte o epidemie de ciumă şi turcii hotărăsc să se retragă. Ştefan îi urmăreşte până la hotarele ţării, câştigând această luptă şi transformând-o din înfrângerea iniţială de la Războieni într-o mare victorie.

Abia în 1488, Ştefan cel Mare îşi aminteşte că-i promisese lui Daniil Sihastrul că, în cazul unei victorii, să ridice o mănăstire şi astfel Voroneţul va fi ctitoria ridicată într-un timp record, trei luni, trei săptămâni şi trei zile.

În 1547, mitropolitul Grigorie Roşca dispune pictarea la exterior. Pictorii sunt anonimi, însă se crede că unul dintre ei ar fi fost şi Toma, acelaşi care a pictat şi mănăstirea Gura Humorului. Pictura este realizată în frescă, amestecul rezultând din var hidraulic (păstrat sub pământ 30 de ani până când capătă un gust uşor dulceag, semn că era bun de folosit), câlţi tăiaţi mărunt, gălbenuş de ou, brânză de vaci şi vin casat.

Albastrul de Voroneţ este o culoare misterioasă, secretul acesteia rămânând necunoscut. Se crede că, de fapt, culorile s-au transformat în timp, meşterii zugravi cunoscând această metamorfozare.

Ne-am urcat în autocar îndreptându-ne spre o altă destinaţie. Nicoleta Voica stătea lângă Maria Cârneci, continuând prietenia dincolo de ecranul televizorului. Maria Cârneci rămâne preferata mamei mele, la fel cum era şi a altui om drag mie care nu mai este printre cei vii. Maria Cârneci mi s-a părut o Vitorie Lipan contemporană, o femeie care ştie ce vrea şi care s-ar descurca şi-ntr-un deşert, făcând să curgă apă din cactuşi sau ploi din cer.

Nicoleta Voica este una dintre puţinele (ca să nu zic singura) pe care am văzut-o îmbrăcată ca la Roma şi nu ca la ţară. O femeie, care, în ciuda vârstei (când am aflat câţi ani are am rămas perplexă), arată superb, are un rafinament desăvârşit, o fineţe şi o graţie a spiritului superior.


Grigorescu la Agapia


Mănăstirea Agapia nu este impresionantă dacă o vezi pe dinafară, însă, o dată trecându-i pragul, ai senzaţia ludică a zborului până în Cercul Empireu, acela unde stau îngerii şi Dumnezeu. Atâta dreptate avea Vlahuţă când spunea că „sfinţii lui Grigorescu sunt vii”. N-am văzut nimic mai sublim ca pictura grigoresciană de pe aceşti pereţi. Sincer? N-am simţit nici măcar infinită parte din emoţia de la Agapia în faţa celebrei „Gioconde”, considerată pictura perfectă a umanităţii.

Când s-a hotărât pictarea Agapiei, s-a organizat un concurs la care s-au prezentat mai mulţi pictori, între care şi Nicolae Grigorescu, având numai 20 de ani şi fiind necunoscut la acea vreme. Icoana Maicii Domnului, care a constituit proba de concurs, se păstrează şi astăzi în Muzeul Mănăstirii. Îmbinând tradiţia bizantină şi stilul neoclasic, Grigorescu a particularizat pictura sa din acest lăcaş prin zugrăvirea sfinţilor si chiar a lui Iisus Hristos cu chipurile oamenilor întâlniţi aievea prin acele locuri. Preoţii slujitori ai mănăstirii, călugăriţele, ţăranii şi copiii din împrejurimi au fost modele vii ale pictorului. Pentru chipul lui Iisus Hristos din catapeteasmă, Grigorescu şi-a ales ca model un diacon, slujitor al mănăstirii, iar îngerul blond cu păr buclat care stă lângă Fiul Domnului este chipul unui copil din satul Filioara. Bunătate, îndurare şi evlavie se citesc pe chipurile sfinţilor pictaţi de Grigorescu, cel care, după Agapia, nu va mai putea picta vreodată o icoană. Dumnezeu i-a încredinţat acest har şi misiunea ca Agapia să fie singurul lăcaş care să adăpostească pictura divină a lui Grigorescu. El va picta de-aici înainte orice, dar niciodată chipuri biblice. După circa 40 de ani de la pictarea mănăstirii, pentru că unul dintre tablourile realizate pe uşa altarului se deteriorase, Nicolae Grigorescu, aflat încă în viaţă, este rugat să vină să refacă pictura. El va reveni la Agapia, însă din încercarea sa de-a picta la loc chipul deteriorat al sfântului, va ieşi un ciobănaş.

Măcar o dată-n viaţă trebuie să vizitaţi acest loc. Nu numai pentru valoarea sa spirituală, cât mai ales pentru pictura sa şi pentru faptul că aici a locuit Alexandru Vlahuţă, pentru că pe-aici au trecut Delavrancea, Caragiale, radu Rosetti şi alţi învăţaţi. Şi, nu în ultimul rând, pentru că în casa memorială a lui Vlahuţă puteţi vedea alte picturi ale lui Grigorescu, precum şi tablouri semnate Octav Băncilă sau Pallady.

Sufletul meu n-a plâns în niciun alt loc cu atâta disperare, iar genunchii mei nu s-au îndoit vreodată asemeni celor ai lui Iosif, „tatăl vinovat” pe care Saramago l-a răstignit pe cruce departe de casă, ca aici, la Văratic, în faţa mormântului Veronicăi Micle. Nu ştiu ce fir invizibil m-a dus până la ea, dincolo de lespede şi cu ce îndrăzneală şi putere am trezit-o, aducând-o sus, pe pământ, să-şi vadă veşnica pomenire în cărţi şi pe buzele oamenilor!

Şi dintr-o dată am „văzut-o” mergând în urma cortegiului care ducea trupul lui Eminescu spre groapă, ascunsă-ntr-o trăsură cu draperii pentru a nu fi zărită şi-am revăzut-o apoi trei zile mai târziu, într-o dimineaţă devreme, când credea că-i singură, acoperind cu frunze o coroniţă de miozotis şi spunându-i celui pe care l-a iubit şi nefericit deopotrivă: «Pe curând! Pe curând!». Câteva luni mai târziu, aici la Văratic, Veronica Micle avea să se sinucidă, considerând viaţa pustie fără Eminescu şi sperând că, odată ajunsă dincolo, să-l poată reîntâlni.

Că dragostea pare a triumfa chiar şi dincolo de canoanele bisericeşti stă mărturie şi faptul că-n ciuda gestului sinucigaş – care i-ar fi refuzat Veronicăi Micle o procesiune religioasă la-nmormântare, ea este îngropată chiar în curtea unui sfânt lăcaş, recompensând, peste timp, iertarea divină şi bunătatea feţelor bisericeşti ce-au acceptat-o aici, printr-un pelerinaj continuu la mormântul său, făcând şi din acest punct de vedere Văraticul un loc în care toţi românii ar vrea s-ajungă. Căci cine n-a auzit de „dulcea lui doamnă” şi cine n-ar vrea să-i aprindă o lumânare?!


Si povestea continua…


Am poposit apoi, într-o seară, la pensiunea „Troian” pe lângă Piatra Neamţ, unde ne-aştepta îndrăgita noastră Draga Olteanu Matei, cu tot felul de surprize, de la cele culinare până la cele artistice şi poetice, pregătite pentru iubiţii ei artişti. Şi ce tremur în glas avea citind versurile pe care Dan Mihăescu le compusese special pentru această-mprejurare.

Întoarsă în autocarul condus cu atâta măiestrie de domnul Mihai, neobosit în toată această săptămână de vis, am plecat cu toţii spre „Coliba Haiducilor” din Poiana Braşov, din care „ctitorul” său Viorel a făcut un loc românesc premiat până şi-n străinătate. Aici ne-a cântat Floarea Calotă, atingându-ne inimile ce-au început să tremure la auzul glasului acestei femei atât de frumoase. Atât de frumoase! Şi cât umor, câtă-nţelepciune am regăsit în această interpretă unică, mama unei fete cu totul şi cu totul speciale, care-a moştenit glasul dumnezeiesc al mamei sale şi care are în plus un talent actoricesc, demonstrându-ni-l pe scena Teatrului Nottara, unde este actriţă.

Ar trebui să vă mai povestesc despre Elisabeta Turcu, o femeie de milioane căreia i-am promis să-i trimit pozele făcute cu aparatul meu, că, altfel, parc-o aud: „Să dea Dumnezeu (să mi se strice aparatul), despre Florica Duma profesoară de latină şi c-o minte deschisă, ar trebui să vă povestesc despre fragila şi gingaşa Elena Roizen, un om atât de delicat şi de bun, despre inegalabila Ştefania Rareş ce pare a fi definiţia de dicţionar a distincţiei. Ce femeie remarcabilă, păstrându-şi forţa şi zâmbetul pe buze în ciuda dramei pe care-o trăieşte după zeci de ani de carieră încununată de premii şi de recunoaşterea nu numai a publicului larg, dar mai ales a unor şefi de stat şi prim-miniştri, care nu şi-au mai amintit de ea atunci când a fost aruncată în stradă în mod ilegal! Cum poate cineva s-accepte că Ştefania Rareş trăieşte astăzi în subsolul unui bloc şi asta din mărinimia unor locatari?! Doamna mea, dac-aş avea puteri, m-aş face peste noapte primarul Capitalei şi v-aş da o casă, sau ministrul justiţiei şi-aş repara nedreptatea care vi s-a făcut, m-aş face şeful statului şi-aş apela la toate pârghiile pentru a vă reda demnitatea sau m-aş face Sorin Ovidiu Vântu şi v-aş cumpăra o casă aşa cum meritaţi! N-am, doamna mea, niciuna dintre aceste puteri şi nu pot decât să vă spun ceea ce dumneavoastră, sunt convinsă, credeţi încă în ciuda deznădejdii şi disperării: că Dumnezeu există! Cu adevărat!

Ar trebui să vă povestesc despre toţi cei aproape 40 de artişti lângă care am fost. N-am însă atâtea pagini şi oricum am să o mai fac şi cu alte ocazii. Această călătorie, această redescoperire a cântecului popular românesc va rămâne mereu în memoria mea şi nu există om cu care să mă fi-ntâlnit de la întoarcerea mea în Bucureşti căruia să nu-i fi povestit despre toate cele văzute şi trăite acolo sus, în nordul ţării mele.

Vreau să le mai evoc aici pe Elize Stan şi pe Iuliana Tudor de la TVR, neobosite în efortul lor de-a promova folclorul nostru şi oamenii care-l culeg şi-l duc mai departe peste timp, păstrând vie originea poporului român, pentru că rădăcinile noastre nu sunt nici la Bucureşti, nu sunt nici la uzinele „Mercedes” şi nici măcar la Palatul Victoria, ci acolo „unde s-a născut veşnicia”.

N-aş fi ajuns poate niciodată să scriu aceste rânduri dacă „dragu nu mi-ar fi fost unde-am venit, şi cu cine m-am însoţit”. Şi toate i se datorează lui Ion Antonescu de la Marshall Turism, care nici n-a obosit şi nici nu s-a zgârcit să cheltuiască atâţia bani pentru a ne arăta nouă, românilor, cât de minunată este ţara care ne dă apartenenţa teritorială în lume. I-am dat lui Iorga cuvantul cel din urmă: „ La români mai întâi se aud cântecele şi abia pe urmă răsare soarele”.