Am implinit 30 de ani! N-am dramele femeii balzaciene, mă bucur atât de tare pentru tot ce am încât nu sufăr pentru ce nu am şi, mai presus de toate, sper ca viaţa să-mi dea cât mai multe încercări, pentru că numai situaţiile „imposibile” ne confirmă valoarea. 1 decembrie a fost una dintre zilele fericite din viaţa mea şi, aşa cum mi-a scris cineva într-un mesaj, m-am bucurat pentru că din cele 365 de zile ale anului, aceasta a fost DOAR A MEA.

Londra. Dar, de fapt, să-ncep de la Bucureşti!

Cu ceva vreme-n urmă am mâncat la noul restaurant Pomodoro Cafe de la Mall. Proprietarul, Ciro Orsini ( v-am mai povestit eu despre el, cel care m-a trimis la Armand Assante!) îmi spune, aşa în treacăt, că pe 29 noiembrie se duce la premiera ultimului film al lui Al Pacino, „The marchant of Venice”. La ora la care purtam discuţia mai rămăseseră aproape două săptămâni până la eveniment. Trec peste amănunte.

Iată-mă în avion spre Londra, unde urma să aibă loc premiera. La aeroport m-aşteaptă Salvatoare, fratele lui Ciro. Îndreptându-ne spre oraş, Salvatore îmi face o confesiune care mă lasă perplexă. „Stii, Floriana… trebuia să vin acum câţiva ani în România şi prietenul nostru comun, Pietro mi-a dat numărul tău de telefon să m-ajuţi cu o treabă. N-am mai ajuns, însă de atunci joc numărul tău de telefon la loterie!”. Aţi mai auzit aşa ceva?! Un om care nu mă cunoştea decât din fotografii, care auzise despre mine doar poveşti, credea că eu pot fi norocul lui! Asta se întâmpla în timp ce alţii cred că doar ruinez bărbaţii…

Londra. British Museum. National Gallery


Am ajuns la Londra sâmbătă. N-am stat decât doua zile, însă cred că şi-acum mă dor picioarele de cât am mers. Bine-nţeles că nu mi-am luat decât încălţări cu toc. La British Museum am rezistat. N-am văzut o asemenea îmbinare perfectă între modernismul ambientului şi semnele unor timpuri în care nu existau decât piatră şi oameni! Cinci ore am vizitat toate sălile. Am văzut de la sarcofagele unor regi egipteni, până la mumii, pietre pe care erau înscrise hieroglife, măşti din mozaic turcoaz de pe vremea aztecilor sau statui din bronz înfăţişând-o pe Tara, zeiţa budistă. Nu vă mai spun de sălile absolut spectaculoase dedicate culturii şi civilizaţiei din Roma şi Grecia antică!

Când ajung la Galeria Naţională, deja nu-mi mai simt picioarele. Tocmai de aceea mai mult stau decât merg în faţa tablourilor lui Raphael. Am avut norocul să prind această expoziţie care ţinea doar două luni şi să văd de aproape tabouri ale unui pictor care s-a inspirat deseori din opera maeştrilor Leonardo da Vinci sau Michelangelo. N-am cuvinte să vă redau sentimentul pe care îl ai în faţa unei asemenea lucrări. Pur şi simplu, rămâi uimit, fericit, admirând cum mâna unui om a putut picta asemenea minunăţii, şi asta cu peste 500 de ani în urmă!

Ies de la National Gallery şi trec prin faţa celebrei case de la numarul 10 pe Dawnin Street. Aici locuiesc prim-miniştrii britanici pe durata mandatului lor. Ei, vă zic eu că nu e nimic spectaculos. Păi Irinel Columbeanu are-o casă la Snagov pentru care l-ar invidia şi regina, dar Tony Blair!

Încă mai pot să merg. Văd pe stradă un banner care mă trimite la o expoziţie unde pot vedea şi Mattisse şi Picasso. Îmi zic că e cazul să n-o pierd. Mă urc în autobuzele acela londoneze (să vii la Londra şi să nu mergi cu autobuzele speciale… e ca şi cum ai mânca icre negre cu ceapă. Apropo de asta, am auzit că prin anii ’90, Viorel Cataramă aflat la o masă, ar fi cerut ceapă la caviar. Nu ştiu dacă-i doar o legendă sau e adevărul! Domnu’ Cataramă, chiar dacă aşa stau lucrurile, nu vă necăjiţi! Şi eu când m-am urcat prima dată în avion nu-nţelegeam ce e cu scrumierele alea din cotierele scaunelor sau cum să deschid uşa la toaletă).

Până la urmă ajung la adresă. Văd 50 de lucrări donate de Alexander Walker, după moartea sa. Walker a fost nominalizat criticul de film al anului în Marea Britanie de trei ori. Colecţionar de artă, el a strâns de-a lungul vieţii tablouri şi desene impresionante. Într-adevăr, desenele lui Picasso şi Matisse sunt de-o simplitate fermecătoare şi totusi ce complexitate de creaţie, de formă, de mesaj! Portretele lui Lucian Freud sunt atât de întunecate! Personajele reprezentate sunt urâte, uneori înspăimântătoare, femeile sunt diforme (mai ceva ca cele ale lui Botero), iar unele pozitii ale portretizaţilor sunt vulgare. Toate astea şi probabil alte criterii pe care eu nu le-nţeleg au făcut din Lucian Freud, în ultimii 60 de ani, unul dintre cei mai celebraţi pictori ai figurii umane.

Îmi vine să mă descalţ. Totusi… asta ar fi o crimă la Londra. Nu mai rezist şi intru să-mi cumpăr o pereche de cizme fără toc. Nu rezolv mare lucru. Picioruşele mele, săracele, tot strigă de durere. Îmi spun: „numai Victoria &Albert Museum şi-atât!».

Alte etaje, alte săli, alte exponate. Văd „Cele trei graţii” ale lui Canova, covoare, costume, şeminee, maşini de scris de epocă, aproape tot ceea ce poate reprezenta istoria Angliei din timpurile cele mai îndepărtate. La parter, o expoziţie de bijuterii vechi cu vânzare. Am vrut să-mi iau ceva, dar erau atât de scumpe!


„The marchant of Venice”.Premiera.


Luni, 29 noimebrie. Seara cea mare. Mi-am cumpărat de la Harrod’s pantofi şi geantă, m-am dus la coafor şi m-am uitat de zece ori la ceas. Conform celor înscrise pe invitaţie, am lăsat la hotel telefonul şi aparatul de fotografiat, luând cu mine doar emoţiile că-l voi vedea pe Al Pacino în realitate.

Ajungem la cinema Odeon din Lancester Square, considerat cel mai important cinematograf din Londra. Poliţie, ofiţeri de la Scotland Yard, bariere din grilaje speciale, filtre antitero, oameni adunaţi de jur împrejur sperând să-şi poată zări idolii, femei de-o eleganţă unică, bărbaţi în frac (în invitaţie ţi se menţiona că ţinuta de seară e obligatorie),  lorzi, contese, deputaţi, VIP-uri londoneze, aristocraţi cu „pedigree” şi… Floriana Jucan. Mă uitam mirată în toate părţile şi nu-mi venea să cred că sunt şi eu acolo. Eu, venită din România, o ţară considerată la limita Europei încă. Intru şi… Al Pacino. Dă interviuri.  Păi ce interviu să-i iau eu, că n-am nici reportofon… n-am nici pix şi hârtie pentru un autograf măcar. Când termină de vorbit cu ziariştii britanici se-ntoarce şi-l îmbrăţişează pe Ciro. Acesta mă prezintă, iar eu mă uit stupefiată şi nici nu mai ştiu ce să spun. Al Pacino este la fel de frumos în realitate precum este în filme. Are părul aproape alb, nu e nici slab, nici gras, emană distincţie, putere, carismă şi peste toate astea e de-o modestie înduioşătoare. Îi spun că pentru mine este un actor inegalabil şi irepetabil, iar el îmi răspunde că sunt prea amabilă. Însă cel mai tare mă impresionează că un om atat de mic (ştiţi cât e Al Pacino?! Cam cât un copil de clasa a VIII-a… unul nedezvoltat!), magnetizează milioane de oameni.
Un ofiţer ne face semn politicos că trebuie să ne ocupăm rândurile în sală. Vine Prinţul. În timp ce noi toţi suntem deja la locurile noastre (aşa cere protocolul), pe ecran vedem sosind maşinile de escortă şi cea din care coboară Prinţul Charles şi Camilla. Ştiu că nici vouă nu vă place de ea, dar (o să râdeţi), femeia chiar arată bine! Sigur, nu se pot compara Diana şi Camilla, de-acum într-un milion de ani, însă de această dată partenera prinţului are un aer aristocratic, este elegantă, tunsă, coafată şi machiată foarte avantajos pentru ea. Vă spun sincer, mi-a plăcut! Cei doi salută regizorul, producătorul Bari Navidi (ce nume frumos are! Şi era şi bărbat bine! Şi când te gândeşti c-a fost şi omu’ cu banii la filmul ăsta!) şi actorii. Odată încheiate formalităţile acestea, intră şi protagoniştii în sală. Pe scenă urcă toţi actorii din rolurile principale. Îl aplaudăm minute la rând pe Jeremy Ironns, dar si mai multe…pe Al.

Filmul este de exceptie, ca toate dramele scrise de poetul englez, autor al atâtor superbe sonete. Mi-aduc aminte dintr-unul: „Iubirea-i foc ce-aprinde-o apă/ Dar apa de iubire nu te scapă!”. Nu ştiu cum se face că la sfârşit ajung lângă Jeremy Irons, căruia îi spun că cel mai frumos film al său a fost „Damage”, în care a jucat alături de Juliette Binoche. Prima dată când am auzit de filmul acesta a fost într-o seară, pe la 11 noaptea (era prin 1995) când mă suna Vettovaglia şi-mi spune: „Bambolina mia, am văzut acum pe un post de televiziune francez un film SUPERB. Seamănă cu povestea noastră, sigur, nu în totalitate! Trebuie neapărat să-l vezi!”. Nu ştiu cum a făcut că, în câteva zile, l-am avut pe-o casetă video. Povestea este tulburătoare. Jeremy Irons joacă rolul unui ministru în Cabinetul britanic. Căsătorit c-o femeie superbă, dar care are deja 45 de ani. Au împreună un băiat care urmează să se-nsoare cu Anna. Când s-o prezinte băiatul pe fată părinţilor… se naşte tragedia. Tatăl şi Anna se îndrăgostesc unul de altul şi urmează o poveste de dragoste în care ea mai mult trăieşte fizic, el mai mult psihic, emoţional. Închiriază un apartament aproape de biroul ei, în care se văd de câteva ori pe săptămână. Dintr-o-ntâmplare (nu vă povestesc acum cu amănunte!) băiatul află de acest apartament şi se duce să vadă ce se-ntâmplă acolo. Deschide uşa şi îşi vede tatăl în timp ce se iubea cu Anna, ce urma să-i devină soţie. Şocul este atât de puternic încât, mergând cu spatele, cade peste balustradă şi moare în impactul cu solul. Este inutil să vă mai descriu tragedia mamei baiatului, a tatălui şi chiar a Annei. Filmul se termină cu o imagine tulburătoare cu Jeremy Irons în sărăcie, mâncând câteva felii de salam, într-o cămăruţă în care e doar un pat… şi o singurătate care a triumfat în faţa iubirii. Cred şi eu că filmul l-a şocat pe ambasador!
Mă-ntorc din film în realitate! Jeremy îmi spune c-a fost în România şi că i-a plăcut foarte mult. Nu disting cât este complezenţă şi cât adevăr, în ceea ce spune!
Dar face un rol mare şi în „Negustor”. Ar fi trebuit să urmeze o petrecere, însă eroul principal s-a arătat mult prea obosit. Ne-am oprit la restaurantul Pizza e Pomodoro, patronat de Ciro, am mâncat ceva şi apoi m-am îndreptat spre hotel. A doua zi veneam acasă. Londra mi s-a părut cel mai frumos oraş din lume. Dac-aş alege să trăiesc undeva, acesta ar fi locul. Nu vreau să vă povestesc nimic. Vreau numai să vă doresc să ajungeţi acolo. Este o experienţă chiar şi pentru cel mai insensibil turist.





30 noiembrie, orele 18.00. Ajungem la Otopeni. Mă grăbesc s-ajung la recepţia oferită de Ion Iliescu cu ocazia Zilei Naţionale. M-a invitat. Nu ştiu ce telefon de ameninţare cu bombă s-a primit în aeroport şi stăm şi-aşteptăm… O fată tare drăguţă vine la mine şi-mi spune că m-a recunoscut şi că în câteva minute ne vor da drumul spre Controlul paşapoartelor. Mă uit la ceas. Nu mai ajung la Cotroceni. Oricum, cred că la 500 de persoane câte au fost acolo, prezenţa sau absenţa mea, oricum ar fi trecut neobservată.


15 secunde




Un bărbat pe care-l iubesc de ani de zile, îmi dă telefon spunându-mi c-ar vrea să mă vadă 15 secunde. Aici e tragedia, că vrea doar 15 secunde! „Asta acum, inainte de ziua ta! După aceea aş vrea să te văd mai mult!”.

Ne-ntâlnim în faţa biroului meu şi-mi dă un trandafir roşu şi-o pungă. Atât de îndrăgostită eram că nici nu văd ce scrie pe pungă, deşi scria ceva! Îl întreb dacă mi-a luat trandafirul ăsta roşu din întâmplare, iar el îmi răspunde că nu există întâmplări în astfel de cazuri. Deschid cadoul, că aşa e frumos şi … ce găsesc?! Un ceas superb din aur, Chopard. Nu ştiu dacă a fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit, nu ştiu dacă a fost cel mai scump, însă a fost cel mai important, pentru că a venit de la un bărbat la care mă gândesc în fiecare secundă a existenţei mele de femeie, din anul acela, de când am călătorit amândoi în acelaşi avion. Au trecut multe clipe de-atunci, multe zile, multe nopţi, mulţi ani… şi n-a existat moment în care să nu mă fi-ntrebat de ce?! De ce nu e aici lângă mine?! Şi pentru că nu era, îmi spuneam că am înnebunit iubind o himeră, o imagine, un om pe care-l vedeam din când în când, întâmplător prin oraş şi care m-a uitat în aceeaşi secundă în care m-a şi cunoscut. Şi atunci… de ce mi-a spus într-o noapte de vară, la semafor, când maşinile noastre s-au alăturat: „Pentru mine, tu eşti cea mai frumoasă femeie din România! De ce mi-a telefonat anul trecut de 1 decembrie, de la mii de kilometri depărtare, chiar la 12 noaptea, vrând să fie primul care-mi spune la mulţi ani? Cum poate un om care nu iubeşte o femeie să nu-şi amintească un an întreg de ea pentru ca mai apoi s-o sune, în cea mai fericită zi a ei, pentru a-i fi alături?! Acest cadou nu contează ca valoare materiala, ci este important pentru c-a fost dăruit cu cea mai dementă îmbrăţişare, cu sărutul plin de toată dragostea care există-n lumea asta şi-n alte lumi, pentru c-a venit înainte de-a fi ziua mea şi pentru că atunci când într-adevăr a început ziua mea, el a fost lângă mine. Ce contează că doar la telefon?! Important este că a fost!

Şi nici eu, nici el nu ne-am dat seama când au trecut trei ore vorbind la telefon. Şi dacă ar fi să-l mai vad, să-l mai aud tocmai la anul pe vremea asta, n-am să ucid această iubire care e ca roua dimineţii. O vezi, străluceşte câteva ceasuri, când soarele sărută orizontul, dupa care întreaga zi şi întreaga noapte stă ascunsă, neştiută de nimeni.

E un bărbat obişnuit, însa pentru mine este un semizeu care s-a opus infernului şi haosului pe care-l putea declanşa tăcerea lui şi absenţa în această zi specială. Mă uitam la el şi-mi părea cel mai frumos bărbat de pe pământ! El mă-ntreba mereu ca un copil prost: „Chiar crezi? Chiar vrei? Chiar îţi doreşti?”. Îmi părea măreţ, inegalabil, şi-n inima mea căpăta proporţii uriaşe, mi-a străbătut noaptea, m-a dominat ca un vuiet, m-a avut… doar sărutându-mă!

Am început atat de fericită ziua mea încât am plutit ca un fulg peste cei 30 de ani lăsaţi în spatele meu!


Jurnalul National,  ganduri catre cititori


Pe 30 noiembrie le-am scris cititorilor Jurnalului Naţional câteva gânduri. Iată-le! Tot ceea ce sunt îi datorez mamei mele şi lui Dumnezeu. 30 de ani au trecut de atunci peste chipul mamei mele şi încă păstrează privirea fericită pe care a avut-o în clipa în care infirmierea m-a aşezat în braţele ei. Iar Dumnezeu, din clipa aceea, mă tot urmează, merge în spatele meu fără ca eu să înţeleg de ce n-o ia El înainte?  Aşa s-ar cădea, nu?

Şi, într-o aramaica pe care eu ma mir cum de-o-nteleg, Îmi explica de ce e mereu un pas în urma mea: pentru a vedea dacă mă descurc singură prin lume şi pentru a repara ceea ce ignoranţa mea şi mersul meu împleticit pe străzile omenirii, greşeşte. Câţi oare dintre cei care citesc aceste rânduri sau dintre cei care nu le citesc, au sentimentul acesta de profundă supraveghere divină?

Nu-mi fac bilanţuri pentru că, spre deosebire de Pitagora, nu găsesc nicio muzică, nicio poezie în numere, în matematici, în tabele care cuantifică ce-am făcut bine sau ce-am făcut rău. Ştiu doar că sunt un om curajos nu numai de când am început eu însămi să-mi conştientizez curajul, ci încă de pe vremea când alţii, mai maturi, îmi alegeau destinul.

„Cea mai mare ispravă a unui om este să-şi dea sieşi un destin”, scria pe peretele de dincolo de-o „uşă interzisă”, un scriitor contemporan. Am făcut eu o astfel de ispravă?! Dar nu sunt eu oare cea mai subiectivă dintre instanţele care pot judeca această speţă?! Ceea ce ştiu cu certitudine (dincolo de faptul că nu ştiu nimic) sunt interogaţiile pe care mi le adresez în fiecare secundă a vieţii mele. Dar cine să-mi răspundă dacă sunt pe drumul cel bun care duce la Dumnezeu?! Şi de ce mai vreau eu s-ajung la El când îi simt respiraţia în ceafă, îi simt mâna deasupra capului, nu ca pe-o sabie, ci ca pe-o lumină, ca pe-o lampă care-mi arată pe unde să păşesc?!?

Într-o cameră hexagonală sunt toate angoasele mele, toate tristeţile, toate disperările, împlinirile, clipele efemere de fericire (căci acestea sunt cele mai trecătoare), toată revolta mea faţă de un tată despre care Sartre îmi spunea de dincolo de jaloanele existenţialismului său că nu e nici măcar o umbră, nici măcar o privire: am trăit o vreme amândoi; el şi cu mine, pe acest pământ, asta e tot!, toată speranţa mea că mă voi izbăvi de-a mai aştepta plăceri lumeşti oferite de un bărbat pe care încă îl mai simt necesar inimii mele. Ţin uşile închise, stau cu storurile trase tocmai pentru că vreau să mă pedepsesc în faţa prea multor cuvinte cărora le-am dat lumina afirmării în public şi care m-au spânzurat în piaţa publică, fără să-mi dea finalul letal.

Au trecut 30 de ani peste mine şi chiar astăzi, când ar trebui să fac petreceri cu lăutari al căror zgomot mi-ar acoperi tăcerile, simt acut sentimentul unei dimensiuni mizantropice care mă trimite acolo unde cred, de fapt, că mi-e locul: îngenunchiată în faţa lui Dumnezeu. Pentru a-I mulţumi.


National,ganduri pentru cititori


La 1 decembrie le-am acordat colegilor mei de la Naţional un interviu din care nu vă spun decât «De ce se tem oamenii de mine?» De teamă. La ora 21.00 am fost la Dan Diaconescu, la OTV. Nu mai reiau răspunsurile pentru că sunt aceleaşi idei pe care vi le-am tot scris de-a lungul atâtor jurnale! Aş vrea totuşi să vă impartasesc câteva din mesajele pe care le-am primit la această emisiune: «Draga mea, bună seara! Mă bucur enorm să te revăd! Mi-era dor de tine!», «Bună seara. Aş dori foarte mult să o cunosc pe domnişoara Floriana Jucan. Îmi plac femeile frumoase şi deştepte, cu toate că eu nu sunt foarte draguţ». Şi-uite aşa mă şi mărit! «Floriana eşti superbă. La mulţi ani!», « O asemăn unei contese de rang, are un savoir vivre inegalabil şi o luciditate care o face superbă în ochii mei», «Foarte frumoasă. Seamănă cu Angelina Jolie», «Eşti absolut fantastică, Floriana. Am o fetiţă de doi ani şi îmi doresc să ajungă ca tine», «Aş vrea să ştiu dacă domnişoara Jucan a mai publicat şi alte cărţi, în afară de Ambasadorul». Da, doamnă sau domnule (nu v-aţi semnat, nu ştiu cine sunteţi), am mai publicat un volum de poezii, „Podoabe de suflet”, când aveam 16 ani. Dacă Dumnezeu vrea, voi mai publica şi altele. De poezii. Nu cred că voi mai scrie vreodată cărţi cu persoanje reale. Aşa încât bucuraţi-vă de aceste pagini în care nu mă cenzurez! «La mulţi ani, Floriana! Te admir foarte mult şi aş vrea să te văd mai des. Eşti una dintre cele mai inteligente şi mai interesante femei din ţară», «A uitat de unde a plecat, este o parvenită. Azi trebuia să-l invitaţi pe Gică Petrescu. Mult mai bine!». Dragul meu, dacă este ceva ce într-adevăr nu voi uita vreodată, acel lucru este DE UNDE AM PLECAT. «Aş fi recunoscătoare să-mi spună dacă este rudă cu familia Jucan din Gura Humorului». Singura familie cu care sunt rudă este cea a mamei mele. Nu cunosc pe nimeni din partea tatălui meu, nici pe el nu cred că l-am văzut de prea multe ori în viaţă şi familia pe care-o am îmi ajunge! Mama mea, bunicii mei de la Poiana, mătuşile mele, unchii şi verişorii mei sunt cei care m-au certat, m-au iertat, m-au iubit, m-au sprijinit, s-au bucurat sau au suferit alături de mine, mi-au dat îndeajuns de mult încât să nu-mi doresc alte rude, alte familii. Cea pe care o am este importantă. «Ambasadorul a fost cea mai frumoasă carte pe care am citit-o vreodată. Este o femeie extraordinară. Îţi mulţumesc că exişti, Floriana!», «Jucan, parcă ţi-ai mai revenit… noroc cu machiajul! Mai uşor cu lăudăroşenia!». Nici acest mesaj nu e semnat şi, ca atare, nu ştiu cui să m-adresez! În privinţa machiajului, vă contrazic, sunt mult mai drăguţă în realitate decât la televizor. Aşa au zis prietenii mei care s-au uitat la emisiune – că păream cam palidă, că lumina cădea nu-ştiu-cum, că mă lua operatorul dintr-un unghi care ma dezavantaja etc… Cât priveşte lăudăroşenia… cred că v-aţi uitat la altă emisiune! Am spus că sunt un om plin de defecte, că am slăbiciunile mele, că am făcut multe greşeli în viaţă, că dac-aş lua-o de la capăt aş schimba câteva episoade… Fără să-mi neg meritele şi performantele profesioanale, cred c-aş fi putut fi mult mai departe. Abia atunci aş fi avut cu ce să mă laud!


Cititorii mei …mi-au scris


«Doamna Floriana, sunteţi un bărbat, nu o femeie! Vă apreciez pentru ceea ce sunteţi. Luptaţi în continuare!», «Sunteţi o femeie puternică. Ţineţi-o tot aşa!», «Îmi este milă de ea. Banii care ii are sunt de pe urma unui interes, adică material. Este o mare diferenţă între dragoste şi bani”. Domnule, doamnă nu mă opresc asupra exprimării, ci asupra conţinutului. Banii pe care îi am se datorează şi faptului că acum, la ora 3.20 (chiar m-am uitat la ceas) stau în faţa acestui calculator şi scriu. Asta, în condiţiile în care mâine dimineaţă am avion spre Roma, nu mi-am făcut încă bagajele şi mai trebuie să şi dorm! Se datorează faptului că muncesc cu stiloul şi cu mintea până explodez. Dragoste şi bani? Cine spune că se exclud una pe alta?! Cred că n-aţi citit Jurnalul meu de-acum câteva săptămâni în care m-am pronunţat asupra acestui subiect. Vă repet: n-aş putea vreodată să iubesc un prost bogat, la fel cum viaţa mi-a demonstrat că lângă un bărbat sărac nu pot supravieţui prea mult, în ciuda iubirii care poate fi nemărginită. Iar un bărbat deştept este obligatoriu şi capabil să-şi construiască o poziţie socială, un statut material, un univers în care să nu moară de foame sau să plângă în faţa unei vitrine cu pantofi Paciotti şi-n care să-i stea alături şi o femeie care să-l iubească!

«La mulţi ani, Ioana D’Arc a noastră. Surâsul tău e o rază de soare… », «O femeie care merită iubită şi respectată!».

Le mulţumesc tuturor celor care mi-au scris cuvinte atât de frumoase. Nici nu ştiu dacă le merit. Şi poate că, dacă într-adevăr mă iubiţi, ar fi mai bine nici să nu mi le mai spuneţi! N-aş vrea să mi se urce la cap, să mă infatuez mai mult decât poate o fac uneori, să mă deformez. Nu vă cer să-mi ignoraţi meritele, ci doar să aveţi grijă să mă trageţi de mânecă atunci când simţiţi că Floriana Jucan nu mai este aceea pe care o iubeaţi cândva atât de mult !

S-a făcut patru fără douazeci. Doar atât vă mai ţin! Să vă mai împărtăşesc cel mai frumos mesaj pe care l-am primit de ziua mea: «La 30 de ani viaţa nu mai este o cutie cu bomboane, dar poate să fie o călătorie miraculoasă spre locul pe care l-am câştigat, fără să vrem, în inimile celor pe care i-am privit în ochi. Aş vrea să vă dăruiesc o floare care înfloreşte doar în deşertul singurătăţii.»

M-a copleşit. La fel cum m-au copleşit toate Mont Blanc-urile pe care le-am primit, toate bijuteriile, toate cărţile, hainele, florile, cum m-au copleşit cadourile-n plic, cele care sunt întotdeauna binevenite… N-am cuvinte să-i mulţumesc vieţii şi Celui care mi-o stabileşte minut cu minut pentru pacea interioară pe care mi-a dat-o… ca zece persoane să-mi fie suficiente pentru o petrecere la care anul trecut îmi erau necesare 70, pentru liniştea şi pentru seninătatea cu care am trecut peste această zi.

Şi apropo de petrecere… Am ales Casa di David. Îi mulţumesc domnului de la o masă alăturată, care mi-a trimis şampanie. Le mulţumesc şi celor care nu şi-au amintit că e ziua mea, pentru că astfel au dat şi mai multă valoare persoanelor care n-au uitat.

Vă las acum că… mai e puţin şi se luminează! De mult n-am mai avut o noapte albă!

Vă spun data viitoare ce anume, c-acum trebuie să mă-ndrept spre Otopeni. Pleacă avionul fără mine!