Rânduri pe care le scriu şi pe care nu ţi le trimit…

Astăzi, în disperata mea încercare de-a mă apropia cât mai mult, fizic, de Dumnezeu, am gonit (cu aceeaşi viteză cu care tu ai venit către mine) spre Mânăstirea Ghighiu, de lângă Ploieşti.

Voiam să-i cer lui Dumnezeu şi bunei Lui Maici să mă liniştească, nu să mi te aducă-n viaţă, pentru că, dragul meu, atât de tare m-a mâhnit dezamăgirea ta în faţa dorinţei mele, nomade sau nu, pământene sau ludice, de-a te simţi fizic lângă mine, încât nu ştiu dacă mi te mai doresc!
Am ajuns acolo cu speranţa că poate, de această dată, Măicuţa Laurenţia mă va lăsa să deschid Bisericuţa din spate, în care se spune că, dacă mergi în genunchi până la o icoană făcătoare de minuni, dorinţele ţi se-ndeplinesc. Am încercat de atâtea ori şi de fiecare dată motivul banal al sosirii într-un moment nepotrivit m-a aruncat într-o deznădejde cumplită, pentru că nu-nţelegeam de ce Maica Domnului nu mă „primeşte” la ea, nici măcar îngenuncheată. Şi astăzi a fost un alt moment în care sufletul mi-a tremurat de teama unui alt refuz, a unei alte neputinţe de-a mea de-a ajunge în faţa acestei icoane. Se spune că trebuie să-nchizi şi să deschizi cu mâna ta Bisericuţa pentru că astfel te apropii mai mult de realizarea dorinţei tale. Evident, este o superstiţie în care oamenii inteligenţi n-ar trebui să creadă, nu?! Dar mai există oameni deştepţi sau proşti în faţa lui Dumnezeu?! Mai există diferenţe de intelect, de stare socială, de intensitate a trăirii în faţa iubirii?! Nu, dragul meu, toţi suntem la fel… La fel de ridicoli în faţa celui pe care-l iubim, la fel de goi de toate cărţile pe care le-am citit şi de toate averile pe care le purtăm la mână sau la gât!
În faţa Bisericuţei aşteptau alte persoane, toate unite de aceeaşi credinţă că, dacă vor face acest ritual, visele vor deveni realitate. Deşi fiecare a rugat-o pe Maica Laurenţia să-i dea cheia să deschidă, refuzul acesteia a fost implacabil şi-a sunat dojenitor cu vorbe care ne certau şi care ne spuneau că adevărata credinţă nu în asta constă, ci în rugăciunile noastre.
Poate că aşa şi era, însă noi, în limitele noastre, simţeam că dacă nu deschidem şi nu închidem, degeaba ne rugăm!
I-am lăsat pe toţi să intre înaintea mea. Nu mi-a fost teamă de ridicol când te-am rugat şi te-am implorat să mă salvezi telefonându-mi, astăzi, însă mi se părea atât de stânjenitor să mă las văzută îngenuncheată, în faţa unor oameni care mă privesc la televizor, care-mi studiază grimasele şi care se miră că, asemeni lor, cred în acest ritual!
Am intrat şi am închis uşa după mine. Cu mâna, nu cu cheia.
Măicuţa Laurenţia aştepta afară să termin. Şi am îngenuncheat… şi m-am rugat! M-am rugat la Maica Domnului să-mi ierte greşelile pe care le fac voluntar sau nu, m-am rugat s-o ţină în viaţă sănătoasă pe mama mea, m-am rugat să-mi dea copiii pe care atât de mult mi-i doresc şi m-am rugat să mi te-aducă-n viaţă sau să mă liniştească, scoţându-mi-te din gânduri!
Şi Dumnezeu a făcut o altă minune (a câta oare-n viaţa mea?), picurându-i în suflet Maicii Laurenţia mila pentru mine şi înduplecând-o să-mi dea cheia să-nchid, chiar dacă n-o mai rugasem din nou! Nu-mi venea să cred că aveam cheia aceea mare în mâinile mele şi nu ştiam ce să fac cu ea! Nu, dragul meu, ştiam, însă eram copleşită de-a dreptul de prezenţa lui Dumnezeu pe care, deşi nu-l vedeam, ştiam că era lângă mine. Pentru că altfel, cine ar fi putut să facă magia aceea de-a fi eu cea care închide?!
Şi-am închis. Picioarele mi s-au înmuiat şi m-am aşezat pe treptele pe care stătea aşezată şi Maica Laurenţia. M-a-ntrebat dacă am părinţi şi i-am spus că am o mamă care este lumina ochilor mei din cap. M-a-ntrebat dacă sunt căsătorită şi dacă am copii şi i-am răspuns că nu te am decât pe tine.
N-am Maică decât un om al cărui chip nu-l cunosc dar pe care îl sărut în fiecare clipă a vieţii mele, n-am decât un bărbat prea laş ca să mă-ntâlnească, speriat de faptul ca l-aş putea iubi, dar şi părăsi în acelaşi timp, fără să ştie el, în atât de bine conturatele lui limite de-a mă-nţelege că n-ar mai fi nimic după el, că n-ar mai fi nimeni!
N-am Maică decât un bărbat despre care ştiu că este pierdut într-unul din oraşele din ţara mea, dar nu ştiu în care, n-am decât un bărbat care între o iubire cu mine, care i-ar fi înviat sufletul născut mort, şi legătura comodă cu o femeie pe care n-o iubeşte, dar care îi suportă tăcerile, a ales varianta cea mai pământeană, deşi credea că amândoi suntem „aştri”.

N-am decât certitudinea melodiei „Walking after you”, pe care mă simte, n-am decât gândurile lui pe care nu mi le mai trimite dintr-o prea mare temere c-aş putea să-l eliberez într-o zi, în hohotele de râs ale unor fantome din viitor cu care nu vrea să se lupte!
Şi stând aşa, pe treptele care mă duseseră la Sfânta Fecioară, pierdută în cuvinte pe care nu le puteam înţelege decât eu şi cu tine, dragul meu, am văzut apropiindu-se alţi oameni care au rugat-o pe Maica Laurenţia să-i lase şi pe ei să intre în Bisericuţă.
Şi Dumnezeu, prin vocea acestei Maici care ţine cheia de la uşa drumului către El, mi-a şoptit: „Deschide tu!”. Şi am deschis… şi m-am prăbuşit, într-o prea mare disperare că eu n-am ce să-i dau Lui pentru a-I mulţumi, într-o prea mare ruşine că m-am rugat Lui pentru chipu-ţi atât de pământean!

Am plecat de-acolo răvăşită de gânduri şi de semnele acestea divine, întrebându-mă dacă într-adevăr eu închisesem după rugăciunile mele, şi eu deschisesem pentru rugăciunile altora?!?
Îţi scriu aceste rânduri pe care n-am să ţi le trimit, banal, ca pe toate celelalte la adresa care trebuia, de la-nceput, să mă facă să-nţeleg că mulţimea vidă, chiar alături de plus, nu poate da decât NIMIC. Nimic altceva decât un gol enorm în care cad, simt cum mă duc în jos, din ziua aceea, de la orele 16.22 în care, atât de laş şi meschin, ai dispărut în cerul de deasupra… lumii.
Ţi le scriu aici nu în încercarea de-a te emoţiona (nu vei simţi nimic, ci doar vei constata, nu-i asa?), ci pentru a le arata oamenilor care mă cred perfectă în puterea mea de-a trece peste orice, cât de pierdută sunt, cât de suferindă şi fară de speranţă, cât de neputincioasă în dorinţa mea, (fie ea şi nomadă!) de-a te face să-nţelegi că acel ALTFEL mi l-am dorit alături de tine!
Sigur, ei vor crede că este o altă pagină de „Jurnal”, scrisă în mod literar nu de mine, ci de imaginaţia mea! Noi doi ştim, însă, adevărul.