Mânăstirea Suzana datează din prima jumătate a sec. al XVIII – lea şi se află la 5 km. de Cheia, către Văleni de Munte (de care o despart cam 40 km.), iar prima ctitorie a fost a unei secelence înstărite, Stanca Arşicu, după cum ne-a spus inginerului silvic pensionar Valerian Neamţu, ghidul nostru în cele două zile pe care le-am petrecut în localitate. De altfel, Valerian Neamţu – preşedinte al Federaţiei Obştilor de moşneni şi Asociaţiilor Proprietarilor de păduri şi păşuni alpine, ECOSILVA Prahova – este o « enciclopedie vie » în ceea ce priveşte zona Cheia-Măneciu.

Am aflat, astfel, că Stanca Arşicu provenea dintr-o familie înstărită din Săcele (jud. Braşov) şi a rămas văduvă la scurt timp după căsătorie. Ea a ajuns pe aceste meleaguri pe la 1740, împreună cu servitoarele şi cărăuşii care o însoţeau.

“Pârâul de aici, spre Vârful Grohotiş, se numeşte Stancea – după numele ei – pârâu care se varsă în Teleajen” – ne spune Valerian Neamţu, îndemnându-ne să intram pe poarta mânăstirii.

Într-o zi, împreună cu servitoarele şi cărăuşii care o însoţeau, după ce au trecut Pasul Bratocea, lăsând în urmă muntele Ciucaş şi îndreptându-se către Văleni de Munte, Stanca Arşicu a ajuns – dintr-o pronie divină – într-o poiană deosebit de frumoasă şi luminoasă din mijlocul codrului – Poiana Schitului Cornul Caprei.

Schitul Cornul Caprei, distrus de către turci, fusese metoc al Mânăstirii Sinaia, care avea câteva ochiuri de fâneaţă pe Valea Teleajenului (metoc = reședință călugărească în afara mănăstirii – n. red.). După distrugerea schitului, Mânăstirea Sinaia nu l-a mai putut reconstrui, rămânând ruină.

Stanca Arşicu poposeste, astfel, pe Valea Stancei, în Poiana Schitului, unde – conform tradiţiei – are o « vedenie Dumnezeiască. Descoperă o lumină cerească, iar o mireasmă placută îmbălsămase aerul cu un miros neasemănat de frumos ».

Pe drumul de întoarcere, se opreşte la Mânăstirea Sinaia, unde destăinuieşte totul părintelui stareţ Nifon Ieromonahul, de la care află că « acolo fusese o mânăstire de calugăriţe care au trăit în acel loc, în pusnicie ». Doar că « mânăstirea s-a dărâmat, iar călugăriţele au fost unele alungate, iar altele chiar omorâte de armatele unor hoarde barbare care au intrat în ţară pe acel drum, pentru a prăda şi înrobi poporul român ».

Stanca Arşicu este călugărită la Mânăstirea Sinaia, unde primeşte numele de « Suzana » şi îşi vinde toate casele şi proprietăţile de la Săcele. Oare câţi dintre noi ar fi în stare să renunţe la viaţa tihnită şi fără griji oferită de bogăţie, pentru a se dedica bisericii şi faptelor bune? Prin gestul şi decizia sa, Stanca Arşicu a oferit o lecţie de viaţă, pentru viaţă !

Suzana, împreună cu alte doritoare de viaţă monahală, încep reconstruirea schitului, care se va numi după numele fondatoarei sale.

Prima biserică a Mânăstirii, cu Hramul Sf. Ierarh Nicolae, a fost construită din bârne de lemn în preajma anului 1740 şi a dăinuit 100 de ani. În 1840 este construită a doua biserică a Mânăstirii, din piatră, mult mai spaţioasă, dar care nu dăinuie decât 40 de ani, până în 1880.

Între 1880 – 1882, cu sprijinul Regelui Carol şi al guvernului de atunci, dar şi cu ajutorul altor ctitori şi făcători de bine, s-a construit biserica ce dăinuieşte şi astăzi. Această biserică este în formă de cruce, iar arhitectura este tipic muntenească şi cu pridvorul închis. Exteriorul nu prezintă motive ornamentale sau decoraţiuni. Pictura – pe bază de ulei – a fost realizată în 1882 de unul dintre ucenicii lui Tattarascu, şi anume Petre Nicolau. Aceasta a fost restaurată în 1976, de pictorul Gheorghe Vânătorul.

În 1911 a fost construit Paraclisul, cu hramul Sf. Acoperământ al Maicii Domnului, care a dăinuit până în 1971, când a fost distrus de un incendiu. Acesta a fost reconstruit între anii 1971 – 1974, cu sprijinul Părintelui Patriarh Iustinian Marina, care l-a şi sfinţit în ziua de 7 decembrie 1974.

În prezent, mânăstirea are organizare idioritmică, slujbele sunt săvârşite zilnic şi vieţuiesc aici un număr de 50 de călugăriţe. (idioritmic = organizare monahală în care călugării duc o viaţă liberă, cu avere personală, cu gospodării proprii (case, grădini etc.), asezate în preajma bisericii mânăstirii, dar în afară de incintă. Dacă, din punct de vedere material, sunt independenţi, călugării cu organizare idioritmică trăiesc, totuşi, în comunitate în timpul slujbelor de la biserică; şi în aceste mânăstiri se află stareţ, care este conducătorul şi care veghează la buna desfăşurare a disciplinei şi împlinirii îndatoririlor faţă de biserică a monahilor din mânăstirea respectivă – n. red.).

Călătorul doritor de linişte, pace sufletească şi reculegere, va găsi pe aceste meleaguri un loc binecuvântat de Dumnezeu, în mijlocul naturii generoase.


articol preluat din revista Vacante la tara