De-a lungul anilor în care am putut călători prin oraşele lumii şi pentru a le vizita muzeele, tabloul care mă chema cu forţa unei obsesii nu a fost nici Gioconda, nici Primăvara, nici Naşterea lui Venus, ci imaginea terifiantă a unui cap de femeie, cu ochii aproape scoşi din orbite, cu sângele ţâşnindu-i din gat şi cu şerpi înfricoşători în locul pletelor. N-am găsit vreodată explicaţie logică acestei atracţii  condamnabile la nivelul alegerii estetice, dar Medusa lui Caravaggio rămâne şi acum misterioasa pictură la care mă gândesc mereu.

Vă povesteam că, pentru prima dată în viaţă, am făcut trafic de influenţă pentru a intra la un muzeu, adică la Galeria Uffizi din Florenţa.

Am lăsat la sfârşitul vizitei momentul pe care-l aşteptasem atât de mult timp. Motivele dezamăgirii au fost relativ aceleaşi care au generat-o si pe cea avută în faţa celui mai celebru tablou al lumii, Monalisa: reputaţia tabloului era invers proproţională cu dimensiunile operei. În plus, pentru faptul că fusese restaurată de curând, Medusa caravaggiană părea pictată ieri, îşi pierduse patina timpului, arhaismul care includea secole de istorie şi părea ireal de perfectă.

În ciuda acestor „reproşuri” profane pe care le-am rostit, chiar aflată fiind în faţa tabloului, el rămâne cea mai importantă reproducere a acestui motiv mitologic din toate operele lumii.