Pentru mulţi privitori, Medusa întruchipează patru elemente într-un aparent echilibru între oroare şi fascinaţie: capul decapitat de trup,  sângele, şerpii încâlciţi în jurul capului şi privirea mortifiantă.

M-am gândit uneori că atracţia exercitată de Medusa asupra celor care o privesc e de natură duală, unii tot aşteptând să fie „împietriţi” , iar alţii încercând să vadă, dincolo de imaginea înfricoşătoare, fecioara superbă care, potrivit unor versiuni ale mitului, ar fi fost la-nceput. Ucisă de Perseu cu ajutorul Atenei şi al lui Hermes, Medusa a plătit curajul de-a sfida templul zeiţei în care s-a iubit cu Poseidon.

Istoriografii au stabilit că motivul capului tăiat şi-a cucerit o poziţie importantă în cultură – incluzând aici toate artele – încă din antichitate. De la Orfeu, al cărui cap cântând a plutit pe râul Ebru până la Insula Lesbos, până la capetele biblice ale lui Goliat sau al lui Ioan Botezatorul, şi fără să uităm de Sfânta Ecaterina precum şi de miile de martiri care au fost decapitaţi în perioada persecuţiilor asupra creştinilor, acest motiv a fost folosit deseori în literatură sau în artele vizuale, istoria fiind, ce-i drept, destul de generoasă în acest sens. Mi-amintesc că şi Ion Cristoiu, într-unul dintre editorialele sale precedente, era uimit că în faţa decapitării, Maria Stuart era preocupată de faptul că sângele să nu-i murdărească gulerul alb al rochiei. Deşi nu-mi vine în minte niciun tablou care să înfăţişeze expresia acestei regine după momentul ghilotinării, recunosc că nimeni n-a zugrăvit mai bine o spaimă violentă, un urlet dureros ca italianul Carravaggio în cea mai reprezentativă reproducere a Medusei.

Sângele ţâşnit din carotidă, vena jugulară şi artera vertebrală dă naştere celor doi copii mitologici, însă pe scutul Atenei acesta nu mai este reprodus. Într-o sculptură din bronz care îl înfăţişează pe Perseu ţinând în mână capul Medusei, Benvenuto Cellini redă incredibil vasele de sânge, pentru ca alţi specialişti ai artei să atribuie aceluiaşi sânge medusian originile coralului marin.

Şarpele este elementul cel mai bogat în controverse şi în legende. Şi, trebuie să recunoaştem, încolăcirea şerpilor din capul Medusei este cea care ne ţine muţi în faţa unei imagini care o înfăţişează, toate celelalte aspecte trecând în plan secundar.

Poate tocmai de aceea Atena a blestemat-o transformându-i părul în şerpi, pentru că în oricare altă parte a corpului său, Medusa, doar privindu-i, i-ar fi împietrit!

Inevitabil, oricine asociază şarpele cu originile lumii şi cu rolul său malefic de-a o ispiti pe Eva. Puţini dintre noi gândesc că fără el, poate am fi rămas la fel de „neştiutori” precum erau Adam şi Eva înainte de-a mânca din pomul cunoaşterii. La fel cum puţini dintre noi îşi amintesc că şarpele, din reptila aducătoare de moarte precum în cazul Cleopatrei, poate fi şi simbol al salvării evocat chiar în timpul Exodului lui Moise şi paragonat cu însăşi credinţa în Iisus Hristos.

Mi-amintesc că l-am întrebat atunci  Andrea Baldinotti, unul dintre cei mai importanţi experţi ai Galeriei, de ce oare suntem cu toţii atât de fascinaţi de un tablou care poate transmite orice sentiment asociat spaimei, morţii, disperării, rejecţiei pe care ţi-o produce orice reptilă şi el mi-a răspuns în termenii principiului aristotelic, potrivit căruia toate lucrurile care ne fac ă suferim, în realitate, ne provoacă o sumă de plăceri curioase dacă le privim în imagini. Oricum, cred că există şi-o explicaţie psihanalitică pe care ar trebui s-o caut şi-n studiile freudiene.

Ultimul element care defineşte tema Medusei este privirea. Credinţe ancestrale au atribuit ochilor puteri magice, iar în cazul acestei Gorgone este trăsătura definitorie, căci ea avea capacitatea de-a împietri pe oricine nu numai în timpul vieţii, ci îşi va păstra acest atribut şi după moarte, capul său fiind purtat de Perseu şi folosit în câteva ocazii drept armă cu care îşi împietrea rivalii şi fiind folosit apoi de Atena care şi l-a pus ca efigie pe scutul său. Într-o oarecare măsură, gestul Atenei a fost „împrumutat” ca lait motiv pentru împăraţi, regi sau eroi războinici pe a căror armură era turnat un cap de medusă, pentru arhitecţi sau pictori care l-au înălţat la rang de „apărător” al unei clădiri, al unui om, al unei scene.

Bătălia milenară împotriva privirii mortale a Medusei este permanentă. Turcia de astăzi a dat naştere chiar unei superstiţii potrivit căreia pe teritoriile sale s-ar fi descoperit mai multe sculpturi antice înfăţişând capul Medusei, din ai carei ochi ar proveni amuletele cunoscute astăzi popular ca „ochiul lui Dumnezeu”, despre care se spune că poartă noroc şi că îndepărtează orice rău din casa în care se află sau de la persoana care poartă o astfel de amuletă. Cine poate ştii ce „război” ancestral duc între ele, din spaţii cosmogonice, legendele Olimpului cu cele ale modernismului?!