Intr-una din zile, am fost la pescuit cu un vapor de lemn, clasic, intrebuintat de pescari. Am avut parte de cel mai frumos dans al delfinilor vazut vreodata si de cel mai idilic apus de soare. Nu mi-am putut imagina ca la anii mei, o sa ma bucur precum copiii mici la vederea delfinilor care sareau langa vapor chemati de aplauzele sacadate, intr-un ritm anume, ale pescarilor si angajatilor de la hotel care ne insotisera.

delfini

M-a ajuns acum vestea trista a mortii pictorului Lucian Freud. A fost singurul artist contemporan pe care l-am iubit, care m-a impresionat si ale carui lucrari mi-au zdrobit creierii. A fost unul dintre putinii oameni pe care mi-am dorit cu adevarat sa-i intervievez, dincolo de ratiuni si motivatii jurnalistice.
Prin intermediul unei prietene care locuieste la Londra, aflata in cercul sau intim de prieteni, i-am adresat rugamintea cu cateva luni in urma. Starea sanatatii nu i-a permis si iata-l acum, plecand dintre noi sa picteze bolta cereasca.
Sunt tare trista…La fel de trista precum am fost la moartea lui Saramago. Intre ei au oscilat gusturile mele si ei au fost doi dintre contemporanii care mi-au influentat gandirea si cultura.
Un mare artist nu moare, el doar trece in legenda.

Zubin Mehta ramane, cel putin pentru mine, „momentul” cel mai important al oricarei editii a Festivalului „George Enescu”. Solar, dramatic, umbros, cu un stil dirijoral flamboaiant, original si maiestuos, Președinte pe viata al Orchestrei Simfonice a Israelului, decorat cu cele mai înalte distinctii ale lumii, cu o stea pe Walk of Fame de la Hollywood, cetaţean de onoare al Florentei si al Tel Aviv-ului, omul care declara ca, atunci cand dirijeaza Wagner sau Beethoven, dispare pur si simplu, devenind stilul si compozitia muzicala, anulandu-si propria personalitate, onorat cu „Premiul Imperial” de Imparatul Japoniei, Zubin Mehta este, la cei 75 de ani, dirijorul „eveniment”.
Unul dintre acei oameni care au omagiat muzica prin întreaga lor existenţa si i-au facut si pe altii s-o iubeasca. Daca pentru israelieni este al 117-lea dintre primii 200 de oameni importanti pentru evrei, din toate timpurile, în topul meu afectiv ramane primul.

La cateva minute de Mamaia, pe malul marii, suspendata.

Monet la expoz.Gr.Palais ian 2011

Omagiile mele pentru Caty Teleoacă, comandantul aeronavei, care a pilotat cu o graţie incredibilă un avion de sute de tone, pe care nu ştiu când l-a ridicat de la pământ şi n-am simţit când l-a aşezat pe pista de la ucureşti. Am văzut-o puţin, prin geamul cabinei de pilotaj, în timp ce aşteptam să mă îmbarc, şi nu cred să fi avut mai mult de vreo 40-50 de kg. O femeie fină şi fragilă, care m-a uimit prin profesionalismul cu care a comandat aeronava. De când călătoresc eu, şi cred c-o fac aproape săptămânal, n-am mai întâlnit o asemenea perfecţiune a zborului. Cred c-a hipnotizat şi uzualele turbulenţe. Pur şi simplu, Caty Teleoacă a demontat nu doar prejudecata potrivit căreia pilotajul e mai mult pentru bărbaţi, ci a desăvârşit plutirea. Felicitări, Doamnă!

…mi-a placut cafeaua din Place de la Colette, la cafeneaua unde Angelina Jolie a filmat inceputul filmului “Turistul”, dar filmul este unul dintre cele mai proaste pe care le-am vazut in ultimul timp. N-are scenariu, n-are replici (pai, eu cu Marius Tuca, in lungile noastre discutii despre Octavian Goga sau fratii Radu Tudoran si Geo Bogza putem scrie un scenariu de Oscar, fara probleme!), n-are emotie, inteligenta… n-are nimic.
Angelina Jolie care a jucat impecabil in “Changeling”, isi misca trupul pe diverse strazi europene, de la Paris la Venetia, ne arata trei tinute si niste bijuterii pe care majoritatea dintre noi n-o sa le avem vreodata, este excesiv de machiata, ceea ce o imbatraneste mult, iar cu buzele sparge ecranul, pur si simplu.Johnny Depp, spectaculos in filmul “Donnie Brasco” – in care ii da replica lui Al Pacino – joaca un rol complet lipsit de imaginatie, de nerv, de compozitie, ba, la un moment dat, te-ntrebi daca nu urmeaza sa ti se dezvaluie vreun retard de care sufera?Imaginile venetiene sunt filmate parca de un cameraman de la emisiunile de promovare a turismului.Am vrut sa plec la jumatatea filmului, avand varianta Diverta unde “calatoria” prin niste carti, posibile achizitii, mi s-ar fi parut mai interesanta, insa, de dragul prietenelor care ma insoteau, m-am condamnat la scaun pana la final. Prost este cuvantul definitoriu al acestui film. Lamentabile si cele doua nume de pe afis. Pacat de legenda din spatele fiecaruia!

Zambilele lui Jeff Leatham, unul din incredibilele decoruri florale ale celui mai frumos hotel din Paris.

După ce am vizitat şi Muzeul „Legiunii de onoare”, am iubit şi mai mult Franţa, întristându-mă pentru dimensiunea tot mai mică, la scară istorică, pe care ţara mea şi-o revendică în lume!

De-a lungul a doua etaje, în spatele unor vitrine perfect curate, stau mii de ordine şi decoraţii nu doar ale Franţei, ci ale tuturor ţărilor. O adevărată expoziţie de bijuterii care cred că au inspirat marii creatori ai unor case precum „Graf” sau „Henry Winston”.
Creat imediat după Primul Război Mondial, Muzeul a fost inaugurat în 1925 şi din 1932 găzduieşte şi ordinele străine. A fost extins în 1972 datorită lărgirii colecţiei de ordine şi distincţii, considerată cea mai mare din Europa.



„Dacă vom face distincţie între bărbaţii în haină militară şi cei în haină civilă, vom stabili două ordine, cand noi avem, de fapt, o singură naţiune”

„Călătoresc” de pe vremea Ordinului Sfinţilor Ioaniţi, fondat după prima cruciadă pe pământul sfânt, prin toate etapele pe care cavalerii de Malta le vor parcurge de-a lungul istoriei, prin vremea Ordinul Crucii Sfântului Mormânt la ordinele regale ale Sfântului Mihail, al Sfântului Spirit, al Sfântului Louis creat în 1693 de Ludovic al XIV lea până în 1802 când este evocată, pentru prima dată, înfiinţarea unui ordin care să reunescă civili şi militari sub aceeaşi recunoaştere .

Stăpânind peste o naţiune epuizată de războaie, Napoleon Bonaparte propune Consiliului de Stat înfiinţarea unei distincţii care să poată fi oferită şi celor mai bravi soldaţi, dar şi celor mai luminaţi savanţi.
În ciuda rezistenţei iacobinilor, proiectul va fi adoptat de Tribunat şi apoi de Corpul legislative, cu 166 de voturi din 276.
Numele distincţiei a fost inspirat de Roma antică în timpul căreia războinicii erau numiţi „Honorati”. În privinţa cuvântului „legiune”, el era ataşat corpurilor militare care constituiau elita armatelor romane.
Noua instituţie a „legiunii de onoare” se dorea a fi destinată pentru a reuni curajul militarilor cu talentele civililor, ambele categorii formând baza noii societăţi aflată în slujba patriei.
„Dacă vom face distincţie între bărbaţii în haină militară şi cei în haină civilă, vom stabili două ordine, cand noi avem, de fapt, o singură naţiune”, le va spune Napoleon membrilor Consiliului de Stat.









Legiunea de Onoare

N-am să intru în detaliile organizării marelui Consiliu al Legiunii de Onoare, întrucât sunt chestiuni mult prea tehnice şi de interes focusat al istoricilor, mai degrabă, decât al cititorilor care mă însoţesc în călătoriile mele.
Se cuvine insa descrierea ei. Legiunea de onoare este o stea cu cinci brate duble, legate intre ele de lauri, purtand in centrul sau efigia fondatorului sau, Napoleon, in timp ce pe spate sunt inscriptionate cuvintele “Onoare si Patrie”. In timpul primului Imperiu se disting patru forme ale acestei distinctii, urmand apoi, ca in functie de regimul politic, monarhie sau republica, legiunea sa fie inscriptionata cu o coroana regala, cu imaginea regelui sau cu titlul “Republica franceza”. Exista mai multe grade ale Legiunii de onoare, de la Cavaler, Ofiter, Comandant, Mare Ofiter, Mare Cruce si Mare Maestru.
Printre primii civili care au primit aceasta inalta distinctie se numara Cuvier, Monge, Chaptal, David, Houdon sau Dominique Vivant Denon, directorul general al Muzeelor in vremea lui Napoleon si a carui statuie, daca va amintiti, troneaza pe esplanada din fata intrarii Louvreului.
Numarul străinilor care vor căpăta această decoraţie, mai ales din mâna împăratului Bonaparte, va fi destul de restrâns şi ea va fi destinată oricum, în general, capetelor încoronate, şefilor de stat, prinţilor, miniştrilor, ambasadorilor şi unor personalităţi civile recunoscute pentru meritelor lor de excepţie. Compozitorul italian Paesiello, poetul Göethe şi Chateaubriand s-au numărat printre acestea din urmă.
Prima femeie căreia i s-a decernat „Legiunea de onoare” a fost văduva Brulon, Angelique Duchemin, în 1851. Au urmat apoi şase femei dintre care majoritatea erau membre ale unui ordin religios, fiind recompensate pentru grija faţă de bolnavi şi de dezmoşteniţi.
Artista Rosa Bonheur a fost decorată, în mod excepţional, de împărăteasa Eugenie, în timp ce George Sand a refuzat decoraţia. În 1900 nu erau decât 47 de femei care aveau dreptul să poarte la corset această stea.
„Legiunea de onoare” va reflecta istoria naţiunii franceze cu paginile sale de glorie şi de umbră. Pe un ecran aşezat lângă vitrinele cu decoraţii, se succed imaginile unor francezi care au schimbat ţara prin descoperirile şi aportul lor la viaţa culturală şi economică: Pierre Curie – care va refuza din modestie decoraţia – Edisson, fraţii Lumiere, Louis Renault, Andre Citroen, Lamartine, Victor Hugo, Pasteur sau Sarah Bernhardt.

„Onoare şi Patrie”

De-a lungul a peste două secole de existenţă, „Legiunea” a primit în rândurile sale un milion de cetăţeni. Dacă e mult sau puţin trebuie să calculăm în funcţie de cifrele demografice de astăzi ale planetei. Recensământul acestor cavaleri ai timpurilor moderne corespunde unui cumul de virtuţi aduse unei singure naţiuni. Steaua atârnată de panglica roşie adună servicii eminente, talentul şi curajul de care Franţa este mândră.

Deviza ordinului „Legiunii de onoare” este „Onoare şi Patrie”. Prima datorie a unui „legionar” este aceea de-a se arăta fidel acestei devize simbolică şi morală.
Dar ce este onoarea? Este o forţă interioară, animată şi trezită de datoria care ne poartă uneori dincolo de ceea ce este prescris. Acestei definiţii dată de un scriitor puţin cunoscut, Saint-Fox, putem adăuga că onoarea este, de asemenea, stima glorioasă pe care o acordăm virtutii, curajului şi talentului.
„Legiunea de onoare” reuneşte barbaţi şi femei care, inspiraţi de această forţă interioară, merită această glorie.

Pe lângă diferitele forme luate de-a lungul vremii de cea mai cunoscută decoraţie franceză, Muzeul găzduieşte cadouri imperiale cum ar fi cele două pistoale pe care Napoleon i le-a dăruit împăratului Alexandru I al Rusiei, în 1808, sau vasul din porţelan de Sevre şi bronz oferit de împărat prinţului Eugene.
O colecţie impresionantă de ordine şi decoraţii internaţionale reuneşte „Placa de mare cruce a ordinului regal a Olandei”, „Insigna de cavaler al Ordinului Coroanei de Westfalia”, medalii militare, comemorative sau de campanie din aproape toate regatele şi ţările lumii.
Am descoperit astfel şi decoraţii româneşti din vremea Regelui Carol, precum şi ordinul „Steaua României”.
Alături de Muzeul Manuscriselor , Muzeul „Legiunii de onoare” este unul dintre cele mai frumoase şi mai pline de istorie glorioasă pe care le-am vizitat vreodată.
Am ieşit dorindu-mi ca şi ţara mea să aibă în fibra ei naţională mândria de-a le arăta celor care o vizitează câte simboluri ale virtuţii are şi câţi români senzaţionali o demonstrează!
Din păcate, doar câteva zile mai târziu, când am sărbătorit 135 de ani de la naşterea sculptorului Constantin Brancuşi, n-am văzut pe niciun program tv vreun omagiu adus acestui român cu care ne place să ne lăudăm, dar pe care am uitat să-l omagiem! Aceasta este diferenţa dintre România şi Franţa! Şi aceasta!