„Daca in tinerete mi-as fi dat seama ca frumusetea de care ma indragostisem o sa-mi napadeasca inima pentru a aprinde un foc  care ma va tortura fara incetare, mi-as fi stins bucuros lumina ochilor.” Alatur marturisirii michelangeloniene adevarul ca, daca as fi stiut cat de vie va ramane in fiinta mea intalnirea aceea, nu i-as fi intrat vreodata in birou. Sensibilitatea mea feminina si puterea lui de Hercule, devenit apoi prizonier inlantuit al propriilor sale neputinte, s-au intrupat in lava fierbinte care-mi iese, pentru prima data, din tocul stiloului. Pe alocuri e viata, pe alocuri e iluzia ei.

Ceasul care masoara iubirea

Sunt iubiri banale si iubiri care te urmaresc toata viata. Cea despre care scriu acum face parte din ultima categorie. Au trecut peste 15 ani de la prima noastra intalnire. Cand i-am intrat in birou, in calitatea mea de ziarista, eram imbracata intr-un pulover negru si intr-o fusta dintr-o matase fucsia. Aveam in mana o ciocolata cu care venisem de pe drum si din care mancasem cateva bucatele in putinele minute in care am asteptat alaturi de secretara, in anticamera, inainte de-a fi invitata in birou. El… in costum si cravata, cum aveam sa-l vad mereu de atunci incolo. Rareori in jeansi si camasa, rareori relaxat, obisnuit ca mereu sa sprijine cu umerii lui istoria tarii.

Atunci, in biroul acela in care s-au semnat documente importante ale tarii, asezati vizavi la o masuta pentru oaspeti, am stiut ca, in ciuda realitatii ostile in care fiecare isi ducea existenta, aveam sa impartim ceva ce nu ne-am spus niciodata, nu am consumat vreodata, ceva ce va ramane probabil liantul, firul invizibil intre sufletele noastre pentru inca multi ani de acum incolo: o iubire.

In tot acest timp l-am considerat amputat emotional, cu inima infirma, tinuta in atele de provocari nationale care-au depasit uneori granitele topografice ale Romaniei. L-am iubit in aceeasi masura in care l-am compatimit, iar el a recunoscut tandru ca merita ambele ipostaze.

La randu-i, m-a luat in vise erotice si-n simfonii eroice, m-a trimis departe pentru a avea spatiu ca, alergand spre el, inapoi, imbratisarea si impactul sa fie mai puternice.

I-am dus bataliile, alteori m-am asezat in fata gloantelor care-i erau destinate ca soldatul cel mai fidel din garda lui pretoriana de imparat, am renuntat la prietenii de-o viata doar pentru ca-l judecau mai aspru decat eram eu dispusa sa accept, si la sfarsitul zilei, al luptei, al renuntarilor, al anilor… am primit, in schimb, cel mai indragostit sarut care-mi straluceste pe frunte, cel mai frumos ornic care ne masoara de zeci de ani… destramarea si impreunarea.

Ne-am iubit din ce in ce mai mult, cu disperarea iminentului sfarsit adus cu sine chiar de materializarea nomada si primitiva a acestei povesti… stim amandoi ca va veni ziua in care vom lumina vreo noapte si vom innora cu intunericul de dupa… dimineata de apoi.

Mi-e dor de el cand plec, il nelinisteste departarea mea. Putem fi despartiti de-o strada, de cateva, putem fi aproape si nu avem nevoie de atingeri pentru a fi linistiti cu proximitatea celuilalt. I-a albit parul sub ochii mei, iar eu am desavarsit adolescenta rebela care i-a intrat atunci in birou in femeia sofisticata de astazi.

El a fost mereu eroul meu si omul pentru care m-am revoltat, a fost invingatorul din batalii pierdute, a fost omul pentru care am plans intr-o noapte, cu ani in urma, simtindu-i durerile din trupul injunghiat, i-am sustinut cauzele chiar cand erau inutile, i-am intins bratele mele de femeie fragila pentru a-l lua de la pamant cand cazuse si i-am iubit statura impozanta, privirea aroganta cu care se uita peste lume cand pierduse tot… cu promisiunea facuta siesi ca lumea pe care o stapanise va fi din nou a lui.

M-a iubit pentru ca i-am umplut singuratatile si pentru ca nu i-am cerut nimic in schimb.

A daruit o singura data-n viata lui, caci, din pacate, n-are exercitiul generozitatii, si m-a ales pe mine.

Intre o zapada si alta, intre un vis si altul, intre cuvinte de dragoste nerostite, dar rostogolite in subconstientul fiecaruia, intre imbratisari iluzorii si ambiguitati proferate unul la adresa celuilalt… am oprit timpul… si-am inceput sa-l masuram din nou. De atunci… il port mereu la incheietura mainii si este singurul barbat care-mi poate masura secundele in care ii plec din viata, pentru a ma aduce inapoi cu strigate profesionale care ne invoca lupta comuna pentru altii si mai putin pentru izbavirea noastra.

Va veni clipa in care in dreptul  prenumelui meu va sta alt nume, clipa in care voi avea propriii mei copii, care ar putea sta pe genunchii copiilor lui, parul meu va albi, la randu-mi, sub ochii lui… el se va intoarce pe campul de batalie spre a fi comandantul ostilor ratacite, in timp ce mie nu-mi va ramane decat sa sper ca rugaciunile mele sa-l tina in viata pentru a-i fi, din cand in cand, macar in aducerile aminte.

Este barbatul iubit si neavut vreodata, raman femeia dorita si neatinsa nicicand.
Sunt iubiri care te urmaresc toata viata. El este aceea.

Monaco…


Dupa Madridul regal in care am petrecut Revelionul, am vrut sa vad daca iarna monegasca este la fel de magnifica precum vara.





Am inlocuit haosul vacantei din august cu linistea din ianuarie, am inlocuit prezenta solicitanta a unui barbat cu tacerea indragostita a cainelui meu, m-am bucurat sa stau cu prietenii, sa ne imaginam povesti de dragoste viitoare la fel de profunde ca si cea dintre Rainer si Grace, m-am cufundat in somnul jungian cu tot cu visele si reflectiile lui psihanalitice, am imbratisat mediterana de pe mal, am prelungit zilnic ritualul unei cafele aromate, in port, cu privirea spre iahturi luxoase, coborata apoi in cartea ce ma-nsotea, i-am invidiat frumos pe rezidentii locului, visand la ziua cand voi inspira aceeasi invidie.

Intr-una din seri, am luat o cina sofisticata la restaurantul „Louis XV” cu cele trei stele Michelin ale sale din Hotel de Paris. Daca am fi concentrat banii pe care fiecare alt ocupant de la mesele alaturate ii avea in cont, probabil c-am fi salvat industria de automobile.  Ritualul si gastronomia, atmosfera si compania celor care te inconjoara intr-un astfel de restaurant merita chiar si economii de-un an.

M-am intors la Bucuresti cu un avion privat, lasand in urma promisiunea ca voi reveni. Monaco este un taram de poveste cu printi si printese reale.