Creştinarea unui copil a fost întotdeauna evenimentul (religios, nu monden) pe care nu l-am putut refuza. Pentru fetiţa mai mică a Andreei Nicolau am străbătut mii de kilometri, bucurându-mă alături de părinţii săi. Din Grecia am trecut prin sala luminată de veioză a unei biblioteci bucureştene şi apoi am luat avionul spre München, nu pentru a bea berea de la Oktoberfest, ci pentru a vizita muzeul celei mai admirate companii de automobile din lume şi pentru a descoperi istoria familiei din spatele ei.

Botezul micuţei Sarah şi Sfântul Nectarie sunt cele două motivaţii care mă readuc în Grecia. Chiar şi atunci când nu-mi propun, de la nivelul agendei mele de profan, să vin la Mormântul acestui Sfânt de care mă simt protejată, găseşte El subtilitatea de-a mă chema, intuindu-mi rătăcirea prin labirinturi al căror sfârşit nu-l vede nici măcar optimismul meu, cu atât mai puţin luciditatea-mi.

Botezul a fost oficiat de preotul Ioan Iordache, venit special tocmai de la Mănăstirea Sfântului Spiridon cel Vechi, lăcaşul în care părintele îmi spune că si-au gasit implinirea dorintei de-a deveni mame mai multe persoane cunoscute, cum ar fi Iuliana Marciuc, Diana Şucu, Nadia Comăneci, invitându-mă oarecum să-mi prelungesc rugăciunile de la Mănăstirea Radu Vodă, unde merg mai des decât în oricare altă biserică.

Deşi ne înconjoară vreo 50 de personaje ale lumii mondene, discuţia dintre mine şi preot trece de la un portret pe care părintele şi-l conturase despre mine, în urma unei apariţii televizate, la alegerea Patriarhului Daniel, de la capacitatea acestuia de-a însufleţi sistemul administrativ anchilozat al Bisericii Ortodoxe, până la hoţiile, antologice deja, ale unei înalte feţe bisericeşti căreia, iată, da, şi eu, îi trec acum numele sub tăcere, dintr-un soi de teamă că muritoarea care sunt nu poate deconspira sau judeca un înalt ierarh ivestit cu harul Domnului. Îmi găsesc scuză chiar într-o pildă pe care Preafericitul Daniel le-a împărtăşit-o câtorva preoţi într-un cadru restrâns, opinând că atunci când un preot fură din donaţiile enoriaşilor, fură, practice, de la Maica Domnului şi de la Iisus Hristos, nu de la Biserică, urmând să-şi primească pedeapsa din partea Amândurora.

Biserica Sfantul Nectarie

În toată această discuţie teologică, aproape că nici nu mai bag de seamă lumea care mă înconjoara, rochiile alese cu grijă, bărbaţii galanţi care le ţin partenerelor scaunul să se aşeze… Memoria mea vizuală reţine, însă, o doamnă pe care am decretat-o, fără drept de apel, cea mai frumoasă femeie de la petrecerea aceasta şi de la multe la care am mai participat. Un melanj de păpuşă Barbie blondă, cu clasa şi distincţia unei Maria Callas sau Coco Chanel. Întreb, discret, cine este şi mi se răspunde „soţia lui Lucian Vlad, de la KFC!”. Nu-mi dau timp să aprofundez dacă sub chipul acesta perfect, care-mi aduce aminte de Julie Christie interpretând-o pe Lara lui Pasternak, se află un vid profund sau profunzimi de personalitate. Mă retrag în propriile-mi conflicte dilematice şi mă pregătesc pentru a doua zi, când îngenunchez pentru a şaptea oară la mormântul Sfântului Nectarie, adăpostit de mănăstirea construită pe legenda lui, în Insula Eghina.

Ajung în portul Pireus în ultima clipă şi fac semne disperate căpitanului, căruia îi văd gesturile pregătitoare pentru ridicarea ancorei navei care pleca spre insula aceasta binecuvântată. M-aşteaptă şi, după ce urc scara acestui vapor construit după modelul Titanicului (dar la o dimensiune mai redusă) m-aşez pe un fotoliu şi mă-ntorc în timpul, nu prea îndepărtat, în care am făcut acest drum cu mama mea, altădată cu bărbatul pe care-l iubeam, cu prietene apropiate faţă de care m-am considerat datoare măcar cu acest drum iniţiatic… Însă, de cele mai multe ori, singură… Ca şi acum!

Există numeroase mărturii ale unor oameni care I s-au rugat Sfântului şi-au fost ascultaţi, auziţi, îndepliniţi, vindecaţi, iertaţi, mântuiţi, miluiţi… În ceea ce mă priveşte, nu toate dorinţele mi-au fost transformate în realitate, însă am avut întotdeauna mai multă încredere în discernământul Sfântului de a-mi da, decât în propria-mi conştiinţă de a cere. Poate tocmai de aceea nu am avut aşteptări la sfârşitul cărora să-mi fie fatală tăcerea celui despre care credeam că mă ascultă, la fel cum am dobândit şi o oarecare resemnare de a-mi accepta destinul sinuos al sufletului meu condamnat la neîmpliniri îndurerătoare, în egală măsură găsind, în întâmplări obişnuite pentru alţii, valenţe divine şi dovezi de dragoste, venite din Cer cu recomandată pentru mine.
N-am avut prea mult timp pentru rugăciune, pentru că în doar 40 de minute trebuia să ajung din portul Eghina, în care a ancorat nava, până la biserica Sfântului şi înapoi pentru a lua următorul vapor care urma să mă aducă la Atena, de unde trebuia să iau avionul spre casă. Am citit cu voce joasă un întreg pomelnic de nume, ce-a debutat cu duhovnicul meu Teoctist şi-a sfârşit cu numele necunoscute ale celor pe care îi voi întâlni de-a lungul vieţii mele. Am învăţat de la Petre Ţuţea că poarta către Dumnezeu este credinţa, iar scara cu care se urcă la Dumnezeu este rugăciunea, iar de la duhovnicul meu am învăţat că rugăciunea nu poate fi decât generoasă, cuprinzând în ea deopotrivă prietenii şi duşmanii. Am învăţat să mulţumesc mai întâi pentru tot ce am, să cer iertare pentru greşelile făcute cu voie sau fără de voie, să cer mai întâi lumină, sănătate şi dragoste pentru cei dragi mie, apoi pentru cei care mă iubesc sau mă urăsc şi-abia la sfârşit să cer ceea ce crede El că-mi trebuie. Am mai învăţat că ceea ce-am cerut în trecut, de la nivelul minţii mele imature şi-a inimii mele necenzurate şi lipsite de raţiune, s-a dovedit a fi fost un blestem diavolesc dacă s-ar fi împlinit şi o binecuvântare tocmai pentru că nu s-a întâmplat.

În avionul de întoarcere m-am reîntâlnit cu câţiva dintre cei cu care sărbătorisem cu o seară înainte şi l-am ţinut în braţe pe cel mai frumos băieţel din lume, Şucu Junior… Cu câteva ore în urmă îi scrisesem numele în Acatistul către Sfântul Nectarie.


Fotografiată. Intervievată.Admirată.Diva


Citesc presa. Din ciclul „cum să ne dăm ceea ce nu suntem şi cum să manipulăm poporul spălându-i creierii de impresia proastă pe care o are despre noi”, citesc într-un ziar de largă prostie naţională cum că una dintre divele emerse din incultura societăţii actuale are o casă într-o zonă a lumii în care concentraţia de milionari pe metru pătrat depăşeşte cu mult imaginaţia. În realitate, vedeta noastră mioritică, a închiriat o vilă, timp de o lună, şi, pentru că 10.000 de euro erau prea mult pentru bugetul ei pe care, altfel, îl flutură toată ziua prin ziare şi pe la televizor, a împărţit vila cu alte două familii, pentru a micşora suma. Dacă celelalte familii, deloc modeste, au preferat să-şi petreacă vacanţa departe de ochii presei româneşti, duduia a chemat câteva televiziuni, câteva reviste şi câteva ziare (pe rand, ca să nu se suprapună), la casa visurilor ei, lăsându-se fotografiată, intervievată, admirată şi, evident, invidiată pentru această nouă lovitură imobiliară pe care o dă în drumul ei de femeie de afaceri de succes. Dacă ea are cât de cât decenţa să nu declare în mod răspicat, ci doar subtil, că a devenit proprietara acestei vile de lux pe care şi-ar putea-o dori şi Abramovici, soţul (care face parte din recuzita shootingului), alături de cei doi copii care completează tabloul familiei fericite (dar, Doamne, cât de triste în realitate!), spune negru pe alb că au plătit câteva milioane pentru ca dimineaţa, când se trezesc, doamna să alerge cu iPodul în urechi pe plaja cu nisip fin, copiii să servească micul dejun pe terasa cu vedere spre mare, iar el sa-şi dirijeze imaginarele speculaţii la bursă. Mai mult decât atât, contra unor sume frumuşele, mai aranjăm cu vreun reporter leşinat de foame să apară o ştire pentru care noi „nu răspundem la telefon” (deşi tocmai am închis cu el), din care reiese că, de la o lună la alta, proprietatea noastră (în realitate a altora) şi-a crescut valoarea la vreo cinci milioane de euro. Un spectacol atât de ieftin şi atât de ipocrit generează invidia celor proşti da’ mulţi, şi scârba vecină cu voma celor puţini, dar informaţi. La „sfânta bârfă de cafenea” (vorba lui C. Mihăilescu) nu se discută decât despre cât de falit o fi soţul în realitate şi cât de disperată e soţia. Bieţii copii habar n-au că hăinuţele Burberry cu care sunt îmbrăcaţi la evenimentele mondene vor fi scoase la licitaţie, într-o zi, pentru a plăti datoriile celor doi minunaţi părinţi.


Dan C. Mihăilescu


Mă sustrag problemelor cotidiene de la birou şi mă-ndrept spre una dintre bibliotecile bucureştene la care am abonament şi la care, înainte de-a mă sacrifica pe altarul desăvârşirii profesionale, mergeam mult mai des. Este locul în care eşti obligat să-ţi închizi telefonul, iar cu ceilalţi nu poţi comunica, întrucât fiecare este cufundat în universul lecturii propriului său interes. Îmi rănesc mâinile cu „zimţii ideilor” mihăilesciene, adică ale lui Dan C. Mihăilescu. Multe dintre eseurile strânse în această carte sunt, pentru mine, la a doua lectură. Prima a fost în revista prietenului său, Patapievici, „Idei în dialog”, pe care obişnuiesc să o citesc ca un gest de frondă faţă de cei care devorează sânii goi şi fanteziile sexuale ce abundă în presa de cantitate. Îmi însuşesc (dacă mi se permite) modestia cu care criticul precizează, de la bun început, că însemnările, opiniile, sentinţele literare sau caracteriale pe care le dă de-a lungul mărturisirilor sale editoriale nu sunt un semn de trufie generată dintr-o omniscienţă pe care s-ar putea să i-o conteste „uitaţii” sau criticaţii editorialelor sale, ci un Jurnal scris cu subiectivitatea de care fiecare dintre noi ne facem vinovaţi, prin prisma propriilor noastre limite, prejudecăţi sau profunzimi. M-am situat de aceeaşi parte a baricadei, din spatele căreia am scris, în ultimii ani, cronici profane de carte sau am zugrăvit cu acuarele oameni pe care i-am întâlnit în viaţa-mi sau doar în imaginaţia-mi.

Cartea este o frescă, zic eu, obiectivă, în ciuda paravanului (precizat de la început) sub care Dan C. Mihăilescu îşi ascunde eventuala admiraţie sau dispreţul, a societăţii contemporane, trecând de la mărturisiri potrivit cărora „niciodată nu s-a simţit atât de inconfortabil, de ne-acasă, de stupid şi de umilit într-un studio TV”, cum i s-a întâmplat la o emisiune a lui Liviu Mihaiu, la TVR, la „castrarea” intelectualilor în timpul dictaturii ceauşiste, la care îi obligă şi democraţia când vine vorba de implicarea lor în politică. Făcând o disecţie a linşajului mediatic la care semnatarii celebrului Apel al Intelectualilor au fost supuşi după ce au girat cu numele lor un manifest care să tranşeze disputa dintre Călin Popescu Tăriceanu şi Traian Băsescu în favoarea unuia dintre ei, Dan C. Mihăilescu declara, cu o candoare ce poate fi bănuită de ipocrizie, ca nu şi-a imaginat „nicio clipă că un text absolut benign, inofensiv, plin de cele mai bune intenţii, poate fi speculat în aşa hal, declanşând, practic, o mineriadă mediatică”. Că textul nu era inofensiv o dovedeşte însuşi rostul lui, iar situarea semnatarilor de partea preşedintelui Băsescu trebuia făcută conştientizând faptul că partea adversă nu va fi deloc indulgentă în atacurile la adresa intelectualilor care, în situaţii de criză, îşi arogă statutul de judecători supremi, dar neimplicaţi.

Personal, sunt pentru plutocraţia culturii, nu a banilor, şi cred în modelul voltairian al intelectualului apărător al drepturilor umane, al universalismului de la care intelectualul partizan a abdicat, mai ales în ultimii ani. Însă nu poţi avea pretenţia iubirii şi admiraţiei absolute atât timp cât te transformi în portavocea unui om politic contestat măcar de cealaltă jumătate, care nu-l agreează. Adică nu poţi fi şi curvă şi femeie serioasă în acelaşi timp.

Trec de la crizele politice, care ucid „ideile şi iniţiativele”, la evocarea lui Octavian Paler, care nu se vrea un necrolog. „Ştim prea bine că moartea – aşa cum îţi este hărăzită – nu doar curmă o biografie, ci desăvârşeşte (sau infirmă indirect) un destin”, scrie autorul, refuzând să şi-l imagineze pe Eminescu „septuagenar moţăind în Parlament” sau pe Mihail Sebastian „cuvântând ca Aurel Baranga în plenarele de partid ale dejismului” şi decretând că Octavian Paler „a murit frumos”: „A murit ca un om iubit de Dumnezeu”. Şi, aş adăuga eu, iubit de oamenii care i-au citit cărţile în timpul vieţii, dar i le preţuiesc cu mult mai mult în posteritate. De la pagina 73 încolo vă las să citiţi singuri, pentru că eu suspend temporar lectura, să-mi fac bagajul şi să mă îmbarc spre München.


Oktoberfest


Pretextul acestei călătorii în oraşul de pe Isar a fost celebrul Oktoberfest. Echipa germană cu care am lucrat la noul format al revistei „Q Magazine” m-a invitat la sărbătoarea care adună anual mii de germani, dar şi turişti străini. Ceea ce pentru alţii se dovedeşte a fi cel mai important moment de distracţie al anului, pentru mine s-a dovedit a fi o nebunie căreia nu i-am putut rezista mai mult de douăzeci de minute, preţ de îmbrăţişări cordiale şi scuze complezente pentru o stare de rău care mă lovise brusc. Întins într-o piaţă imensă, festivalul înseamnă, de fapt, un soi de bâlci – nu neapărat al deşertăciunilor – ca cele din copilăria mea, pe care le aşteptam ca pe adevărate evenimente de vacanţă şi pentru care luni întregi eram un copil model… Cu tot felul de carusele, roţi, scaune şi turnuri ale căror sisteme de rotire sau răsturnare sunt făcute tocmai să te determine să preţuieşti viaţa şi, când cobori, să te mai duci să bei o bere de bucurie c-ai scăpat şi n-ai murit din pricina înălţimii. O alăturare kitschoasă de bancarele, tarabe şi scene improvizate, pe care unii vând iluzii de noroc financiar sub forma bileţelor de loterie, alţii turtă dulce în forma halbelor de bere, actori ambulanţi lipsiţi de talentul care să-i recomande în teatre de elită, care se produc în scenete de care râd singuri în faţa unor gură-cască… Aleile înguste duc la câte un cort imens, amenajat pentru fiecare producător de bere care a plătit o taxă uriaşă pentru autorizaţia de-a fi prezent la Oktoberfest. Într-unul dintre aceste corturi urma să beau şi eu, până mă-mbătam, pentru a mă distra la fel de nebuneşte ca ceilalţi. Deşi, iniţial, din dorinţa de-a face o plăcere gazdelor, mi-am cumpărat un costum tipic de nemţoaică bavareză, sentimentul de antifashion pe care mi l-am inspirat privindu-mă-n oglindă m-a obligat să recurg la una dintre ţinutele by Ramona Voicu, ştiind că a mă simţi bine în pielea mea şi-n hainele mele era mai important decât opusul.

Distracţia începuse de la ora 17.00, iar la ora la care am decis, dupa multe rugăminţi făcute mie însămi, cărora nu-mi venea să le cedez, să mă pornesc către locaţia cu pricina, partenerii mei de masă pierduseră de mult şirul berilor băute. Am intrat în cortul care adăpostea circa cinci mii de persoane, majoritatea manageri de top, germani aristocraţi şi businessmani de succes şi m-a izbit nu atât mirosul de bere, cât veselia generalizată, indusă şi de formaţia muzicală responsabilă cu antrenul. Pe partea dreaptă, cât ţinea acest cort, rotisoare cu ţepuşe, în care zeci de pui se roteau devenind rumeni şi gata de asortat la bere. Băutura, unica pe care o puteai servi, se livra în halbe de câte un litru şi erai considerat ultimul fraier dacă dădeai pe gât doar câteva. Când am ajuns la masa aşezată strategic, cei care cu luni în urmă erau cei mai reci businessmani pe care i-am cunoscut m-au luat în braţe într-o efuziune necontrolată, trecându-ma dintr-o imbratisare într-alta şi cu o bucurie a revederii expandată în stil mai degrabă latin. Toată lumea stătea în picioare pe băncile din jurul mesei, pe care, în mod normal, se stătea cu fundul. Toţi erau beţi, dar nu atât încât să sprijine mesele cu capul, ci doar cât să cânte şi să danseze într-un salt de jos în sus repetat, transmiţând mimetic veselia şi buna dispoziţie de la o masă la alta. Era aproape ora 21.00 şi isteria închiderii Festivalului, al cărui deadline era ora 22.30, după două săptămâni de nebunie a berii, cuprinsese, practic, pe toată lumea. Cinci mii de oameni, care în alte condiţii ar fi avut nevoie de ani întregi să socializeze unii cu alţii, erau înfrăţiţi acum printr-o sărbătoare în care îşi abandonaseră toată rigoarea şi mecanismele disciplinei nemţeşti proverbiale, pentru a se dezlănţui. Într-un fel, mi-am spus, oamenii ăştia nu ştiu să se distreze. Apoi, însă, mi-am reprimat gândul, acceptând că mai bine o singură zi de beţie cruntă compensată printr-un an de muncă impecabilă, decât cinci din şase zile ale săptămânii dedicate lenevitului şi distracţiei!

BMW 1933

După douăzeci de minute care mi s-au părut galactice, m-am făcut nevăzută din acea nebunie şi m-am întors la hotel pentru a mânca cel mai bun ştrudel cu mere din lume si pentru istoria controversată a familiei Quandt, strânsă într-o carte pe care o cumpărasem dimineaţă, de la muzeul BMW.


BMW. Muzeul.Familia.


Pentru că BMW n-a trecut încă pe la casieria revistei decât pentru cele două pagini publicitare aflate un pic mai încolo, n-am să fac o pledoarie pentru calităţile tehnice ale automobilelor produse de acest brand, ci am să mă opresc, preţ de câteva rânduri, asupra fascinantei poveşti a familiei care deţine această companie. Dacă semnul BMW este recunoscut oriunde în lume, puţini i-ar putea recunoaşte pe proprietarii acestei companii, una dintre puţinele (cred că singura, dar n-am făcut un studiu aprofundat în materie) rămase şi astăzi o afacere de familie.

Muzeul BMW exterior

Situată pe locul al doilea ca avere în Germania – după clanul Albrecht – familia Quandt-ilor, incluzându-i aici pe Johanna şi cei doi copii ai ei, Stefan şi Susanne, deţine, în funcţie de speculaţiile bancare ale momentului, circa 17 miliarde de dolari.
Johanna Quandt este văduva lui Herbert Quandt, cel care a preluat afacerea BMW în 1959 şi care a murit în 1982. Johanna şi cei doi copii pe care i-a avut cu Herbert au moştenit 46% din companie.

Dacă în 1997 averea lor se cifra la circa 7.5 miliarde de dolari, doar din compania care produce automobilele BMW, aceasta a crescut la 12 miliarde, în 2002. Ceilalţi patru copii ai lui Herbert, avuţi din căsnicii anterioare celei cu Johanna, nu deţin acţiuni direct la BMW, ci în alte companii ale familiei Quandt, conform unor cote părţi stabilite de tatăl lor înaintea morţii sale.

Legendele abundă în ceea ce o priveşte pe Johanna, al cărei stil de viaţă a fost asemuit cu cel al Gretei Grabo, prezentând-o ca pe o femeie care călătoreşte incognito, cu avioane de linie, în clasa economic, în ciuda multelor miliarde pe care le deţine. L-a cunoscut pe viitorul ei soţ în momentul în care s-a angajat ca secretară la firma acestuia, care producea bateriile Varta, alături de un business în domeniul textilelor Stohr, al petrochimiei şi, desigur, de cel al automobilelor în care deţinea acţiuni, atât la BMW, cât şi la Daimler-Benz.

Căsătorit deja de două ori, Herbert avea copii mici, dar se distanţase de ultima lui soţie. Între timp, vederea îi slăbeşte, iar Johanna îi devine aproape indispensabilă în relaţiile sale de business, legatură care, încet, încet, se transformă într-o dragoste care în 1960 ia forma căsătoriei. După moartea soţului său, Johanna îi va lua locul în boardul BMW. Văzută rareori în public, chiar şi după ce va ocupa această poziţie cheie în companie, ea se va retrage în 1997, la vârsta de 71 de ani. Foarte timidă şi suspicioasă în raporturile cu presa, fără să aibă raporturi cu analiştii de piaţă sau cu reporterii specializaţi în domeniu, ea este considerată şi astăzi o forţă în companie, chiar dacă, practic, puterea a fost preluată de cei doi copii ai ei, Stefan şi Susanne.

Destinul celor doi copii pare demn de un film cu numele „Şi bogaţii plâng”. Toată copilăria au fost aproape „sechestraţi” şi sufocaţi de măsuri sporite de securitate, alimentate de frica dominantă în rândul multor familii bogate în anii ’70, când o facţiune a Armatei Roşii a răpit şi ucis mai mulţi copii, cu miza unor răscumpărări financiare. Un membru al celei mai bogate familii germane, Teo Albrecht, deţinător al lanţului de magazine Aldi, a fost răpit şi eliberat trei săptămâni mai târziu, după ce părinţii săi au plătit o răscumpărare de 2 milioane de dolari.

Fobia cronică a Quandt-ilor a fost exacerbată odată cu atentatele teroriste din timpul Olimpiadei de la München, din 1972, când un comando de terorişti palestinieni au răpit şi asasinat delegaţia atleţilor israelieni. Pentru cei care nu au văzut încă filmul lui Steven Spielberg, care poartă numele oraşului în care a avut loc atentatul, recomand urgent vizionarea. Eric Bana face un rol extraordinar, nu doar actoricesc, cât mai ales psihologic, reuşind să transmită telespectatorului toate stările contradictorii prin care poate trece un ofiţer al Mossadului, şi tată in acelaşi timp, care trebuie să-si răzbune conaţionalii, dar şi să-şi apere fetiţa.

Muzeul BMW

Stadionul pe care a avut loc Olimpiada este aproape gard în gard cu sediul fabricii BMW, iar teroarea a trecut dincolo de arena olimpică, până în sânul familiei Quandt, care a făcut din Johanna aproape o obsedată de gândul că şi-ar putea pierde copiii. Se pare că, totuşi, paranoia care cuprinsese întreaga familie nu era nejustificată, pentru că poliţia germană a dejucat un plan de răpire pus la cale de nişte gangsteri care îi vizau pe Stefan si Susanne, contra sumei de 10 milioane de dolari.
Stefan Quandt s-a născut în 1966 şi este unul dintre cei cinci membri ai boardului care supervizează compania BMW. Pe lângă producătorul de automobile, Stefan deţine toate acţiunile din grupul DELTON, care are la rându-i compania Ceag, producător de acumulatori pentru telefonie mobilă, firma de logistică Thiel, firma Heel, care produce medicamente homeopatice, şi firma Sparte, care produce componente domestice, de la pungi de plastic până la filtre de cafea. Delton a raportat în 2002 o cifră de afaceri de 850 de milioane de euro.

Stefan pare a se orienta mai mult spre noua tehnologie decât spre vechea industrie, moştenită din familie. Tot el controlează şi Datacard, o firmă din Minessotta care produce carduri magnetice de securitate, pe care familia Quandt a cumpărat-o în 1987. Asociaţii şi cei care-l cunosc îndeaproape spun despre acest burlac că este un tip modest, care pare a nu-şi conştientiza incredibila avere şi care-şi petrece timpul liber jucând fotbal. El le-a spus apropiaţilor că cel mai mult îi lipseşte copilăria, pe care n-a putut s-o trăiască în mod normal şi nici s-o împartă cu alţi copii de vârsta lui, din cauza măsurilor de securitate şi a faptului că era escortat de şofer pretutindeni.

Chiar din acele timpuri, obişnuia să se joace la biroul tatălui său de la Bad Homburg, în perspectiva zilei când avea să-şi ocupe propriul scaun din boardul director al companiei, făcând mai mult decât a făcut tatăl său. În ciuda poziţiei sale sociale şi a uriaşei averi, Stefan a fost văzut rareori în compania unei femei, fiind considerat un bărbat nefericit în plan personal. În puţinele sale fotografii sau imagini publice difuzate prin media, el zâmbeşte imperceptibil.

Îi place să meargă la cumpărături, însoţit doar de un singur bodyguard, care rămâne întotdeauna discret, în umbra sa. A făcut parte din armata germană şi este licenţiat în inginerie economică.

După universitate, a lucrat la Boston Consulting, care, nu întâmplător, lucra şi cu BMW-ul. Atunci, la începutul anilor ’90, Stefan a luat contact cu activitatea Datacard, în care a văzut o afacere de viitor, cumpărând-o câţiva ani mai târziu. După un timp petrecut la biroul din Hong Kong al firmei, Stefan s-a întors la Bad Homburg şi a preluat poziţia cheie la cârma imperiului Quandt.

Susanne, cu doi ani mai mare decât fratele său, ocupă poziţia de supervizer, nu doar în boardul BMW, ci şi în compania farmaceutică Altana. În la fel de rarele sale apariţii în public pare că rolul său oficial este mai mult mecanic, părând stânjenită de prezenţa mai multor persoane. Are un stil de-a sta în umbră şi n-a fost văzută niciodată purtând alte bijuterii în afară de cercei şi de verighetă. Cei din boardul BMW spun că se pregătesc zile întregi pentru întâlnirile cu ea şi că-şi fac temeinic temele, nu numai în privinţa strategiilor de marketing pentru automobile, ci şi în privinţa detaliilor legale ale diferitelor tranzacţii. Unul dintre consultanţii BMW care a lucrat cu ea spune că este foarte deşteaptă, foarte dedicată şi concentrată pe muncă şi că este o adevărată plăcere să stai de vorbă cu ea. După ce a terminat liceul, în 1983, Susanne a avut mai multe joburi în domeniul publicităţii, iar la BMW a învăţat cum să facă afaceri, întotdeauna sub un nume fals. Nimeni, cu excepţia a două-trei persoane din companie, nu ştia cine se ascunde sub numele Susanne Kant sau Susanne Edge. A lucrat în cadrul agenţiei Young&Rubicam, ocupându-se de clientul Ford, apoi la Dresdner Bank, iar la fabrica BMW din Regensburg s-a ocupat de logistică şi achiziţii. Aici îl va întâlni pe Jan Klatten. Susanne nu i-a spus cine este în realitate timp de şapte luni, în care relaţia lor s-a dezvoltat din faza incipientă până la cererea în căsătorie pe care Jan i-a adresat-o. Susanne a vrut să ştie ce intenţii avea bărbatul care îi declara că o iubeşte şi, mai ales, dacă iubirea era sinceră şi nemotivtă de identitatea ei. Când s-a convins că Jan o iubea, şi-a deconspirat numele şi s-au căsătorit. În patru ani au avut trei copii.
Susanne este implicată mai mult în firma de medicamente Altana, care a devenit una dintre cele mai profitabile companii de medicamente din Europa. Înfiinţată în 1873 şi cumpărată de bunicul Susannei, Gunther Quandt, în 1941, Altana a fost preluată de Herbert Quandt în 1977. Odată cu descoperirea şi omologarea medicamentului Panto, care tratează ulcerul de stomac în doar patru săptămâni, vânzările s-au cifrat la 650 de milioane de euro în 2000, şi la 1,3 miliarde în 2001. Asta în timp ce, în acelaşi an, cifra de afaceri a firmei a atins 3 miliarde de euro.

Din 1997 până în 2001, valoarea firmei Altana, deţinută şi controlată de Susanne Klatten, a ajuns la 4 miliarde de dolari, fiind inclusă în DAX (indicele bursier german), prin medicamentul Panto, şi listată la Bursa din New York. Din averea sa personală, Susanne a cheltuit aproape 3 milioane de dolari pentru un centru de pregătire al tinerilor intreprinzători, în cadrul Universităţii Tehnice din München.

Istoria Quandt-ilor nu este deloc liniară. În ciuda faptului că BMW rămâne un brand german admirat oriunde în lume, controversele ascunse de această familie sunt foarte multe şi, din când în când, ies la suprafaţă, chiar în ciuda discreţiei pe care şi-au asumat-o ca pe o religie toţi supravieţuitorii întemeietorului acestei fabrici.

Tatăl lui Herbert Quandt, adică bunicul lui Stefan şi al Susannei, a fost căsătorit câţiva ani cu cea care avea să fie o figură mai activă a celui de-Al Treilea Reich chiar decât Eva Braun, partenera oficială de viaţă a lui Hitler. Magda Quandt s-a căsătorit, după divorţul de Günther, cu ministrul propagandei naziste, Goebbels, cu care va avea mai mulţi copii, ale căror nume încep toate cu litera H, ca un omagiu adus de Magda lui Hitler. Legăturile Quandt-ilor cu naziştii se pare că sunt mult mai profunde şi mai mulţi istorici ai vremii consemnează faptul că în fabricile deţinute de această familie au lucrat mai mulţi condamnaţi din lagărele de concentrare, pentru uniforme militare germane sau pentru baterii şi maşini comandate de armata nazistă.

Desigur, trecutul va urmări familia Quandt toată viaţa, însă consolarea poate veni din faptul că BMW va fi întotdeauna un brand cu viitor.

Am lăsat în urmă muzeul BMW pentru o plimbare cu maşina pe lângă râu şi una pe jos în Marie Platz, aplecându-mi capul pe spate şi admirând Primăria (în stil gotic) oraşului.

München este încă unul dintre cele câteva oraşe pe care le-am vizitat în Germania. Dincolo de arhitectură şi de curăţenie, într-adevăr, maşinăria germană rămâne şi astăzi un model pe care l-aş exporta în toate naţiunile aflate în deriva globalizării care şi-au pierdut identitatea naţională şi merg împleticit, îmbătate cu iluzia c-au „devenit” europene. Gândirea structurată a atâtor filozofi, despre care e mult mai indicat să citiţi în cronicile lui Dan C. Mihăilescu, a dat lumii o cultură puternică şi inexpugnabilă ca o stâncă.

Memoria mă-ntoarce însă la cele câteva zile romantice pe care le-am petrecut cândva la Baden-Baden şi la discuţia filozofico-religioasă avută cu preotul paroh al bisericii ctitorite de familia prinţului Sturdza pe o colină a Baden-Badenului. Sunt călătorii care nu vor fi înlocuite niciodată din memoria muzeului meu sufletesc, indiferent dacă cei care le-au generat au murit între timp şi zac sub pământ cu oasele roase de viermii uitării.