M-am reîntors la „Domul Invalizilor” pentru a revedea tomba celui mai glorios erou din istoria umanităţii, Napoleon Bonaparte.

Este singurul mort pe care l-aş întoarce-n viaţă, singurul bărbat care spunea despre el că la 30 de ani „făcuse deja toate cuceririle lui, guverna lumea, supravieţuise atâtor furtuni, fondase partide, reunise o naţiune divizată, crease un guvern, un imperiu, şi nu-i lipsea decât titlul de împărat…“. „Am fost răsfăţat de soartă, trebuie să recunosc! Am comandat întotdeauna, încă de la începutul vieţii, m-am născut să fiu puternic, am decis întotdeauna circumstanţele şi forţa mea, n-am cunoscut vreodată un stăpân sau o lege care să mă domine…”, îi spunea Bonaparte lui Las Cases, pe Insula Sfânta Elena.

Istoria nu cunoaşte discursuri mai sensibile şi mobilizatoare ca cele ale lui Napoleon, pe câmpul de luptă, în faţa soldaţilor săi, indiferent de bătălie. Atunci când Împăratul a cunoscut şi înfrângerea, şi-a dorit să moară alături de armata lui: „De ce să supravieţuiesc unui asemenea dezastru?” se-ntreba el după Waterloo.

Dar, oare, soldaţii săi, ar fi acceptat să-l lase să moară pe Dumnezeul lor?

Şi, totuşi, ce paradox! Un om atât de mare, un erou pentru milioane de oameni contemporani cu el sau nu, un bărbat care stăpânea ţări şi popoare, să fie înşelat de-o femeie pe care-o iubea mai presus de orgoliu sau de mândrie!

N-am să încetez vreodată să mă bucur, că, dincolo de timp, Napoleon va rămâne viu în memoria umanităţii, iar englezii îşi vor apleca fruntea pentru a-i vedea tomba!

„Napoleon-ul” trecând Alpii al lui Jacques Louis David, cel mai frumos tablou al împăratului francez. Iubesc tabloul ăsta, îl ador pe acest erou al istoriei universale şi cei care mă cunosc ştiu că de multe ori trimit felicitări  sau însemnări pe cărţi poştale care-l înfăţişează în diferite picturi pe Bonaparte.

Este singurul personaj istoric (alături de Ştefan cel Mare), despre care ştiu „a memoria” când s-a născut şi când a murit. Am citit „Memoriile” lui Las Cases, omul care i-a rămas alături până la moarte, pe vremea când aveam vreo 15 ani. Mama mea, la rându-i pasionată de viaţa „micului” caporal, cumpăra pe vremuri tot ce se găsea scris despre el, într-un fel sugerâdu-mi tăcut (doar aşezând carţile în bibliotecă), să-i citesc destinul. Îmi amintesc că şi Preşedintelui Ion Iliescu i-am dăruit, la una dintre aniversările sale (prin ’95 cred) pe care le-a sărbătorit la Cotroceni cu noi, ziaristii acreditaţi, o ediţie rară a vieţii lui Napoleon, legată-n piele.

Nu cunosc alt personaj mai strălucitor ca Napoleon, nu ştiu alt bărbat care să fi cucerit lumea şi să i-o fi pus la picioare unei singure femei, nici tânără, nici frumoasă… şi care s-o fi iubit în continuare, iertându-i adulterele repetate.

Ce inimă trebuie să fi bătut în acest genial strateg, în acest Corsican care, strivit de originale sale, şi-a dorit o amintire universală în memoria oamenilor, ce suflet să fi avut în piept să-ndure umilinţele unei femei când el stăpânea ţări, armate, conştiinţe?

M-am bucurat atât de tare când l-am văzut în acest tablou, că de acolo, din muzeu, în tăcere… i-am trimis mamei mele un mesaj în care „strigam”  de fericire. Deşi a fost pictorul său preferat, David nu a reuşit în nicio altă imagine să surprindă triumful, victoria, gloria, forţa, privirea hipnotică a lui Napoleon mai bine decât în acest tablou în care, la picioarele calului, pe lângă numele împăratului francez mai sunt trecute cele ale lui Alexandru Macedon şi al lui Carol cel Mare, figuri emblematice pentru categoria celor care au rămas învingători în istorie şi n-au ieşit din ea învinşi.