19 Iunie 2009

9 iunie. La Paris ploua. Eu am venit cu ploaia. Sau cu Bacovia. De fapt… am venit cu Alecsandri, o trilogie poetica pe care am 
cumparat-o de la chioscul de ziare al aeroportului. La 11.000 de metri inaltime, oricarui gand ii dai valente ultimative, caci nu stii daca mai urmeaza ceva dupa el. Acolo, deasupra norilor, cei pe care ii iubesti iti par atat de departe, incat nu-ti ramane decat surogatul pansarii constiintei ca daca acestea sunt ultimele tale clipe de viata… erai cu ei… in gand.

La Paris ploua
9 Iunie 2009

Stirile de aseara despre bucatile de cadavre gasite in Atlantic nu si-au stins ecoul in mintea mea. Intrebarea involuntara este: daca mor acum, vor mai gasi ceva din mine? Ma-mprastii pana la pamant? O sa zbor in sus? Dar ce aripi au forta sa bata aici unde nimic nu traieste?

Vocea stewartului imi deschide ochii. „Comandantul Alexandru Ciopraga si echipajul sau va ureaza bun venit la bordul aeronavei…”. Mi se linistesc brusc toate nelinistile.
Il stiu. Am mai zburat cu el. Mirela Voicu a si scris despre el intr-unul din -urile mai vechi. Este un pilot de elita al Taromului. La fel era si tatal lui. Dar el l-a depasit. Este cel mai tanar comandant de Air Bus. Vorbim despre accidentul Air France despre care vorbeste toata lumea. E de parere ca a fost o defectiune tehnica si nu o eroare a pilotului.
Apoi imi anihileaza toate viziunile sumbre cu care ii imaginez pe cei 228 de pasageri prabusindu-se si murind la impactul cu solul. Mama mea era si mai grava decat mine: „Iti dai seama, saracii? Cred ca avionul s-a prabusit si, cu viteza aia, s-au dus direct pe fundul oceanului! Ce s-or mai fi zbatut!” Comandantul Ciopraga zambeste: „A, nu! In niciun caz. Daca au murit, au murit in aer… probabil ca avionul s-a dezintegrat si, va dati seama, la temperatura de afara… in cateva secunde mori, pentru ca nu ai oxigen. Nu mai esti constient!” N-as vrea sa ma gandesc la moarte, dar e doar o saptamana de cand principala stire a Jurnalelor este exact despre o moarte colectiva venita cu avionul.
Cred, totusi, in Alexandru Ciopraga si-n forta lui de-a „comanda”… pana si sfarsitul.

Imi las spatarul pe spate si ma uit la un film. Am privilegiul s-aleg. „Mere rosii” a lui Alexandru Tatos. Mircea Diaconu, acest actor de un talent strigator la cer (de ce oare folosim aceasta expresie numai cand ne revoltam?), intruchipeaza un doctor de provincie, pasionat de meserie, strain de orice recompensa, persecutat de un director de spital care nu-i poate tolera succesele si onestitatea.
Nu stiu de ce, dar il asociez cu doctorul Sinescu de la Spitalul Fundeni. El mai este modelul acela de medic pe care nu mi-l pot imagina altfel decat in sala de operatie sau pe culoarele spitalului, altfel decat luptand cu un singur dusman, moartea, nebagandu-i in seama pe ceilalti…
Intre finalul filmului si aterizare mai am timp pentru cateva cuvinte din „limba pasarilor”, acest idiom pe care Andrei Plesu nu doar il vorbeste, ci il si (de)scrie filozofic pentru „putinii alesi” sa-l inteleaga.

O doamna de la protocolul aeroportului ma asteapta la burduful avionului. In cateva minute sunt pe bancheta din spate a limuzinei care ma duce la Athenee Plaza. As fi ramas fidela George V-ului, daca nu ar fi fost complet full din pricina unui eveniment aviatic ce are loc la Paris.
Plaza imi aduce aminte de una dintre acele love trip… in care barbatul care ma insotea ma iubea atat de mult, incat, din gelozie pe amintirile trecutului meu, a decis sa devansam reintoarcerea la Bucuresti cu o zi mai devreme. Intr-o criza otheliano-isterica, el isi suna secretara sa-i schimbe biletul, eu o sunam pe a mea. El isi suna soferul sa vina sa-l ia dupa masa, eu il sunam pe al meu. Ne-am facut bagajele mai repede decat le desfacusem… si-n drum spre aeroport, cand normalitatea se reintorsese in cuplul nostru, ne-am gandit sa ne-ntoarcem. Ne-a fost insa prea jena de secretarele si soferii nostri.
Rad acum cand revad cu ochii mintii scena.

Ploua la Paris. Si cu toate astea… bantui pe Avenue Montaigne, acoperita de umbrela rosie a hotelului. Sunt mica, dar cat de mare e libertatea mea!
Beau ceaiul cu barbatul care spune despre mine ca-s femeia vietii lui. E aproape o viata de cand ma iubeste. Imi spune ca-n primii doi ani a crezut ca Beigdeberg… ca-i va trece. Apoi si-a mai dat doi… si inca doi… pana cand a uitat anii, a uitat numaratoarea, a renuntat sa mai contabilizeze. N-a uitat doar ca ma iubeste. E coplesitor, nu sa te iubeasca cineva, ci sa te iubeasca cineva de-atat de mult timp!
Astazi mi-a facut cadou… nu genti firmate, nu pantofi din colectia must-urilor… ci drepturile de copyright ale ultimelor sale carti „Despre democratie” si „Medierea in conflictele internationale”… Vorbim mult despre conflictele din Somalia, despre strategiile teoretice pe care cei de la „Carter Club”, Institutul politic din Atlanta, fondat in onoarea lui Jimmy Carter, nu sunt capabili sa le aplice in practica, vorbim despre degradarea vietii politice nu doar in Romania, ci si in Franta, si in toata lumea.
Vorbim despre tablourile lui Luchian si Aman, pe care le-a cumparat cu ani in urma si pe care le-a vandut atat de profitabil la o licitatie, vorbim despre Cristian Preda, despre Mircea Cosea, despre Fathi Taher, despre victoria in Liban la alegerile legislative a clanului Hariri si-mi amintesc ca l-am intalnit pe Hariri fiul, chiar aici, la Athenee Plaza, cu doi ani in urma… inconjurat de garzile sale de corp.
Vorbim despre ce-a fost, dar n-avem curajul sa anticipam ce va fi. Nu vreau sa-i spulber sperantele. Pana la urma, iluzia ca poate ma reintorc la cea care eram cand eram a lui ii tine inima vie… Il aud rostind, intr-o limba romana pe care n-o cunoaste, paunescienele versuri: „Dar bine-ai venit amagire, mai stai, mai dureaza un pic/Aceasta mintita iubire, oricum e mai mult ca nimic…”.
E mult de atunci, iar eu nu ma-ntorc sa tin in brate… morti.
La Paris ploua… si maine.

Muzeul Papusilor
10 Iunie 2009

La Paris a iesit soarele…
Muzeul Papusilor este undeva in Marais, cartierul „salvat” de Andre Malraux. Ocupat in secolul al XII-lea de cavalerii templieri, ulterior, Marais-ul isi va duce existenta in jurul Pietei de Vosges, iar la inceputul secolului al XVII-lea va fi renumit pentru nobilimea burgheza care-l popula. Un secol mai tarziu, odata cu reconstructia Parisului de catre Hausman, parizienii instariti parasesc Marais-ul, mutandu-se in noile zone rezidentiale, lasand in urma un cartier pe care vor pune stapanire populatiile mai sarace, artizanii, evreii, mestesugarii. Pe la mijlocul secolului XX, scriitorul Andre Malraux lanseaza un program de salvare a acestui cartier pitoresc care conserva inca strazile, cladirile si arhitectura prerevolutionara pariziana. Astazi este considerat un cartier vintage cu un flavour unic.
Vizavi de Pompidou, pe o straduta ascunsa, este Muzeul Papusilor, o statie de calatorie pentru orice copil. Aflat la varsta inocentei sau a maturitatii inocente…
Acum este in curs o expozitie dedicata celei mai cunoscute papusi din lume, Barbie, devenita nu doar obiect dezirabil si de cult pentru orice fetita, ci chiar industrie, pentru ca nicio alta papusa nu a intruchipat viata asa cum a facut-o ea. Orice copil s-a regasit in ea, pentru ca Barbie a fost, pe rand, diva, sora medicala, profesoara, eleva, star rock, adolescenta de discoteca, atractie pe plaja, judecatoare, mama, copil…
Insusi titlul expozitiei, „Reve ta vie avec Barbie”, indeamna pe oricine sa-si viseze viata in orice ipostaza pentru ca Barbie poate fi orice si oricine decide visul nostru.

Barbie pe catwalk

Barbie a fost de la inceput, 
si intotdeauna, o papusa care a intretinut un raport special cu lumea modei. De fapt, de aceea a si fost atat de iubita, pentru ca toate hainele pe care le imbraca ii veneau de minune. De la manechin la creatoare de moda, de la coafeza, make-up artist la jurnalista sau atasat de presa, talent ascuns, Barbie are moda in sange. Evident ca la sarbatorirea a 50 de ani de existenta, cati implineste anul acesta, Barbie trebuia sa fie inainte de toate pe podiumurile de moda defiland pentru creatori celebri din industria modei. Ca nicio alta papusa din lume, Barbie a flirtat cu televiziunea, cu presa scrisa, cu toate mijloacele de comunicare si astazi vrea sa cucereasca si spatiul virtual.
Dintr-o vitrina imi zambesc personajele principale ale „telenovelelor” din anii ‘80, „Dallas” si „Dinastia”. Daca eroii acestor seriale sunt bogati si obtin banii fara sa conteze mijloacele, Barbie devine si ea, la randu-i, eroina care le intruchipeaza pe Joan Collins, Linda Evans, Victoria Principal sau Linda Gray. Doamne, ce nebunie era cu Dallas-ul asta pe vremea lui Ceausescu! Mi-aduc aminte ca eram copil, dar totul in casa, de la curatenie, gatit, spalat, calcat, vizite, lectii, se regla in functie de ora 21 a zilei de joi, cand se difuza serialul… Zambesc facand comparatie cu saturatia impinsa pana la refuzul digestiei intelectuale de astazi a nenumaratelor optiuni cinematografice!
Cred ca in anii ‘60 Barbie suferea de singuratate, pentru ca asa au aparut in viata ei Ken, „cavalerul ei servant”, Midge, cea mai buna prietena, Allan, cel mai bun amic al lui Ken si logodnic al lui Midge, Skipper, sora ei mai mica, si alte personaje care o fac si mai reala in viata fiecarui copil.
Eu n-am avut niciodata o papusa Barbie. E drept, nici nu mi-am dorit, pentru ca nimic din ceea ce mi-am dorit nu mi-a fost refuzat de Dumnezeu. Cu exceptia dezideratelor care, in final, 
nu-mi imbogateau existenta cu nimic, dimpotriva.
Am primit insa papusi superbe cand am implinit 30 de ani sau 33. Le iubesc mult, pentru ca nu ma reintorc la copilaria deloc fericita pe care am avut-o eu, ci pentru ca imi contureaza acum un univers pe care mi-l imaginez cu mintea mea de acum.
Muzeul Papusilor este un loc in care trebuie sa-ti aduci copiii. Eu m-am adus pe mine… azi.

Ma-ntorc acasa
14 Iunie 2009

Scriu in avion. Sunt la 10.000 de metri altitudine. O sa dau send la aterizare. 
Am cumparat din aeroport un mp3 minuscul care are deja salvate 100 de piese de muzica clasica. 
Mi-am pus castile in urechi si sunt in lumea mea. Ma uit pe geam… mi se pare ca recunosc fantana arteziana de pe lacul Leman. Nu sunt sigura. Intreb stewardesele. Nu stiu nici ele, dar il intreaba pe comandant. As fi putut castiga un pariu. Daca as fi avut cu cine sa-l pun, dar cum calatoresc singura…
In urechi e debussyanul „clar de luna” din suita bergamasca. Pe ecranul laptopului meu, ma-mbratiseaza partenerul meu din lumea virtuala, intr-o seara de gala la Atheneul Roman. O prietena care a privit fotografia din intamplare a exclamat: „Doamne, Flor, uita-te la mainile voastre cum sunt impreunate!!! Parca se iubesc!”. „Macar mainile”, adaug eu zambind.
Dupa cateva zile ploioase, ieri a fost soare la Paris. Am experimentat un regal gastronomic din legume, intr-un restaurant care se numeste L‘Arpege in care proprietarul este si le chef, Alain Passard, la fel de cunoscut ca si Alain Ducasse.
L’Arpege m-a surprins prin stilul simplu pe care l-am regasit acolo, in ciuda faptului ca, la toate mesele, clientii erau oameni sofisticati. Decorul de aici este simplu, pentru ca exista suficient lux in farfurie. Domnul cu care iau masa imi spune ca prietenul lui, Passard, crede ca aromele sunt exact ca si cuvintele, de accea in farfurie totul este pregatit pana la ultimul detaliu. Ospatarii nu sunt invazivi si aproape ca am relaxarea de la masa mea din living. Passard foloseste legumele si fructele din propria lui gradina, aflata la cativa km de Paris, iar din 2001 gateste in bucatarie adevarate opere de arta culinara vegetariana, folosind, pentru fiecare sezon, alimentele care il reprezinta cel mai bine.

Apoi am traversat vizavi, la Muzeul Rodin, gazduit de un vechi hotel, Biron, construit la inceputul secolului al XVIII-lea si care a luat numele proprietarului sau.
Aici isi petrece sculptorul ultimii ani de viata, atunci cand nu locuieste la vila sa din Meudon. Aici a fost mai intai o scoala de maici sub congregatia „Sacre Coeur de Jesus”.

In 1905 este transformat intr-un fel de centru care gazduieste, la preturi modice, diferiti artisti. Isadora Duncan va da aici cursuri de dans, Henri Matisse isi instaleaza un atelier, iar poetul Jean Cocteau va ocupa si el un salon. Imi amintesc acum sala pictata intr-un mozaic special de Cocteau intr-un hotel din Megeve, statiunea elvetiana in care mi-am petrecut cateva zile superbe de iarna.
In 1908, Rodin descopera acest hotel printr-un bilet pe care i-l trimite poetul Rainer Maria Rilke: „Trebuie sa vedeti, drag prieten, acest loc in care locuiesc de azi dimineata. Ferestrele dau spre o gradina magnifica, abandonata, in care culorile par ca o tapiserie…”.
Rodin viziteaza hotelul si se indragosteste de acest loc in care va inchiria patru camere la parter.
In zilele in care nu merge la Meudon, primeste aici modele, elevi si prieteni, acompaniat de un gramofon.

In 1910, statul decide sa evacueze artistii si sa vanda domeniul. Rodin, dupa multe peripetii, obtine dreptul de a ramane aici pana la sfarsitul vietii si, in schimbul donarii tuturor operelor sale si a colectiilor detinute, promisiunea ca hotelul Biron sa devina muzeul Rodin dupa moartea sa. Ceea ce s-a si intamplat din 1919, la doi ani dupa moartea sculptorului.


Rodin si Camille Claudel


Insa, dincolo de istoria locului, de forta, grandoarea, puterea de expresie (pare incredibil ca o sculptura din bronz sa fie expresiva precum un chip insufletit, nu?) a sculpturilor, ceea ce impresioneaza mai mult sufletul meu sentimental incurabil este povestea de dragoste dintre Rodin si Camille Claudel. Chiar cand scrierea mea a ajuns la cei doi, din casti imi rasuna ravasitorul Adagio al lui Albinoni. Ca oamenii mor stim, insa ca iubirea nu moare aflam de fiecare data. Nu asa zice si apostolul Pavel in intaia lui Epistola catre Corinteni, ca dintre toate vor ramane acestea trei… dar cea mai puternica dintre ele este dragostea?
In 1883, cand Rodin o cunoaste pe Camille, ea are 18 ani, iar el 43. Este ca si casatorit, de 20 de ani, cu Rose Beuret, care i-a daruit si un baiat. Profesional este pe o culme ascendenta.
Cateva dintre lucrarile sale fusesera deja cumparate de Muzeul de Luxembourg, iar statul ii comandase o lucrare intitulata „Poarta infernului”, care urma sa deschida un muzeu dedicat artelor. Din mainile sale ies corpuri furioase, puternice, disperate, pasionate, corpuri de o expresivitate nemaiintalnita in arta pana atunci. Gradina muzeului adaposteste astazi „Poarta”, „Ganditorul”, dar si „Cele trei umbre”, un ansamblu separat pe care sculptorul il imaginase initial pe Poarta.
Camille Claudel, desi la varsta majoratului, sculpteaza deja de cativa ani, dar pentru ca Scoala de Arte Frumoase le era interzisa femeilor, se inscrie la Academia Colarossi.
Impreuna cu alte sculptorite, isi deschide un atelier, unde, din cand in cand, este verificata si consiliata de Alfred Boucher, cunostinta a familiei Claudel, la randul sau artist.
Cand Boucher pleaca pentru o perioada mai lunga in Italia, ii scrie prietenului sau Rodin, rugandu-l sa treaca uneori pe la atelierul sculptoritelor pentru a evalua si corecta munca acestora. Asa o cunoaste Rodin pe tanara Camille, de care se va indragosti nebuneste cu o pasiune violenta si pentru care, dupa cum citesc intr-o scrisoare de-a lui, este gata sa renunte la cariera, la sculptura, la Salon, care reprezenta expozitia anuala a artistilor si cel mai important moment pentru a cuceri succesul.

Preludiul in E minor de Chopin. Sublim!

Camille, care nu a cedat inca acestei nebunii amoroase, il duce pe artist pe culmile disperarii. Iata ce scrie el intr-una din zilele anului 1886, anul in care Rodin nu va expune la Salon:

„Biata mea minte e bolnava, nu ma mai pot trezi dimineata. Aseara am petrecut ore-ntregi cautandu-te si negasindu-te. Imi pare ca moartea mi-ar fi dulce, in timp ce agonia mea e atata de lunga. De ce nu m-ai asteptat la atelier? Ca sa-mi daruiesti aceasta durere insuportabila careia m-ai destinat? Cateodata am momente de anemie sau in care sufar mai putin, insa astazi durerea este implacabila. Camille, iubirea mea in ciuda a tot si a toate, in ciuda acestei nebunii care este opera ta, daca vei continua asa. De ce nu ma crezi ca as abandona totul, salonul, sculptura? Mi-as dori sa plec undeva, nu conteaza unde, intr-o tara in care sa uit totul. Am momente in care cred ca te-as putea uita, dar intr-o secunda iti simt prezenta mai puternica decat inainte de gandul acesta. Ai mila de mine. Nu mai pot, nu mai pot sa traiesc o zi fara sa te vad. Altfel, voi cadea prada unei nebunii atroce. S-a terminat. Nu mai pot sa lucrez, si totusi, divinitate blestemata, cu toate astea, te iubesc cu toata nebunia lumii. Camille a mea, te asigur ca nu exista nicio alta femeie careia sa-i fi dat prietenia mea si sufletul meu iti apartine in totalitate. Cum sa te conving? Tu nu crezi suferintei mele. Eu plang si tie nu-ti pasa. Nu mai zambesc de mult, nu mai cant si totul imi pare insipid si indiferent. Eu sunt deja mort si nu pricep de ce ma dor inca lucruri care imi par neimportante.
Lasa-ma sa te vad in fiecare zi, numai tu ma poti salva prin generozitatea ta!”
Din aceasta pasiune se va naste, nu „Sarutul”, cum probabil multi am fi tentati sa credem daca nu cunoastem cronologia operelor, ci „Primavara eterna”, ansamblu in care un barbat si o femeie arcuita se saruta, imbratisandu-se si luand o forma 
care-mi aminteste de statuile lui Vigeland din parcul norvegian cu acelasi nume.
A urmat o perioada de dragoste nebuna, dar mai ales de realizari artistice in care talentul lui Camille, intuit si coordonat de mentorul sau, Rodin, va lua forma unor sculpturi influentate de extraordinara personalitate a profesorului, dar si de dorinta elevei de a-l impresiona. Comuniunea sentimentelor dintre cei doi va genera osmoza artistica datorita careia vizitatorul poate admira astazi „Tanara femeie” claudeliana si „Galateea” rodiniana.

M-a impresionat puternic „Valsul”. E uimitor cum cineva poate modela bronzul, dand expresivitatea sentimentelor unui chip fara viata. Initial, bronzul ar fi trebuit sa fie inlocuit de marmura, insa Camille nu a primit acordul pentru un bloc de marmura, iar un inspector insarcinat cu evaluarea operelor pentru care erau solicitate materiale a conchis ca „extremul realism al celor doi care valseaza si apropierea partilor genitale, precum si nuditatea expresa” sunt tot atatea motive pentru ca o astfel de opera sa nu poata fi expusa.

La Salonul din 1893, Camille Claudel expune lucrarea „Clotho”, pe care o incadreaza deja ca facand parte din a doua etapa a creatiei sale.
Un an mai tarziu, criticul Edmond Goncourt noteaza in Jurnalul sau: „Marx mi-a vorbit astazi despre sculptorita Claudel, de incrucisarea de un moment dintre ea si Rodin, timp in care i-a vazut lucrand impreuna, indragostiti. O zi mai tarziu, a vazut-o fugind din aceasta relatie, pentru ca mai apoi sa se reintoarca, pentru a o distruge complet. Marx l-a vazut pe Rodin ravasit, bulversat, marturisindu-i cu lacrimi in ochi ca nu mai are niciun fel de autoritate asupra ei.”

La randul sau, Paul Claudel, fratele Camillei, recunoaste ca „despartirea celor doi era inevitabila si momentul, invocat cu o inspaimantatoare violenta de caracter, nu va intarzia sa apara. Camille nu poate sa-i asigure unui barbat important linistea perfecta de care ar avea nevoie si amorul propriu pe care i le-ar putea darui mai degraba o amanta mai in varsta. In plus, doua genii cu aceeasi putere, dar cu idealuri diferite, nu vor putea sa imparta pentru mult timp acelasi atelier si aceeasi clientela. Divortul a fost pentru barbat o necesitate, in timp ce pentru sora mea a insemnat catastrofa totala, profunda, definitiva. Pentru un barbat, meseria de sculptor este un spatiu al defilarii permanente in sensul corect, in timp ce pentru o femeie izolata, si mai ales cu temperamentul surorii mele, o pura imposibilitate. Ea a mizat totul pe Rodin si a pierdut totul odata cu el”.

Fara acelasi talent in a modela materii grele, ma regasesc pe mine cu aproape 8 ani in urma, cand am mizat totul pe un barbat si am pierdut totul odata cu el. Dar ce regasire de sine mi-a daruit destinul… si ce regasire de el dupa un tremur permanent al sufletului si al nervilor!

N-am vazut doua opere mai graitoare pentru aceasta dragoste fulminanta ca „Eternul idol” al lui Rodin si „Abandonul” lui Claudel, ambele inspirate din relatia lor si, se pare, dintr-un posibil avort al lui Camille, despre care exista doar supozitii. Barbatul ingenuncheat, si intr-una, si in cealalta dintre sculpturi, in fata femeii adorate, sta marturie a faptului ca Rodin s-a aflat intotdeauna „la picioarele” iubitei sale Camille, care a triumfat peste orgoliul masculin, invincibila si suverana. Pentru unii critici de arta, „Eternul idol” este un raspuns peste timp al „Sakuntalei” claudeliene.
Devastatoarea despartire aduce cu sine nu doar incapacitatea lui Rodin de-a renunta la batrana Rose care ii era alaturi deja de peste 30 de ani, ci si la razbunarea artistica a Camillei care o infatiseaza pe rivala ei nu doar in „Clotho”, opera aproape suprarealista care aminteste de parul serpos al Gorgonei caravaggiene, ci si in ansamblul „Varstei mature” in care un barbat batran o cuprinde de dupa umeri, protector si aproape simbolizand alegerea, pe femeia batrana, schimonosita si uratita de varsta, in timp ce mana cealalta lasa sa cada tanara ingenuncheata care-i invoca venirea spre ea.

Camille Claudel - Abandon

Rodin - Eternul Idol

Paul Claudel sintetizeaza trist realitatea si mesajul acestei opere:
„Aceasta femeie tanara, goala, este sora mea. Sora mea, Camille. Imploranta, umilita, in genunchi, superba si orgolioasa este ea si tot ceea ce simte. Totul s-a sfarsit! Asta ne va lasa sa privim pentru totdeauna. Ceea ce vi se infatiseaza acum sub ochii vostri este, de fapt, ceea ce era in sufletul ei. Este toata dragostea nebuna, disperata, este geniul, ratiunea, frumusetea, viata, este numele lui insusi. Opera surorii mele si ceea ce-i da un interes unic este faptul ca aceasta sculptura este, de fapt, povestea vietii ei.”

Ani de zile, Camille si Rodin nu se vor mai vedea. Perioade lungi, in care are viziuni demonice cu dusmani care vor sa intre peste ea in atelier, se va inchide printre sculpturi, refuzand sa iasa, motivand uneori ca nu are in ce sa se imbrace, acuzandu-l pe Rodin ca i-a furat ideile si ca lucreaza conspirativ sa o omoare, are vizibile semne de paranoia. Fratele sau, Paul, o ajuta mereu. Ce similara imi pare situatia cu a lui Van Gogh, sustinut el insusi psihic si artistic de fratele sau.

La randul sau, Rodin, barbatul care nu a avut curajul de-a o alege pe cea pe care o iubea, cade intr-un infern. In scrisoarea trimisa dupa un vernisaj la care a vazut-o, Rodin ii marturiseste:
„Suverana mea prietena, sunt bolnav si, daca speram intr-o insanatosire, aceasta a inceput poate la acest vernisaj la care v-am revazut. Scumpa si buna mea prietena, toti avem ceva nou care nu este lipsit de importanta, in afara de sufletul dumneavoastra pe care-l simt inca atat de frumos. Cat de marcat sunt de durerea pe care o port si cat de mare a fost greseala mea; dar simt ca in dumneavoastra exista un sens al fatalitatii caruia nu-i pot scapa. Ah, divina mea! Puteti fi fericita si aveti rabdare, totul se plateste aici! Am platit prin munca mea, am platit greselile mele si continua mea durere este cel mai bun exemplu ca exista dreptate.”

Stadiul sufletesc al Camillei este perfect evocat de o noua versiune a „Varstei maturitatii”, care, de data aceasta, lasa imbratisati barbatul si femeia batrana, in timp ce „tineretea” in care autoarea se imortalizeaza nici macar nu mai atinge mana barbatului iubit. Intre ea si celelalte doua personaje deja nu mai exista nimic.

In ciuda dificultatilor materiale pe care le va avea, pentru Camille Claudel vor urma culmi ale creatiei, implinirea visului de-a transpune „Sakuntala” in marmura, intituland-o acum „Vertume si Pomona”, in amintirea „Metamorfozelor” lui Ovidiu pe care Rodin obisnuia sa i le citeasca adoratei sale, „Valul” si „Les 
causeuses”, sculptate atat de fragilul, dar dur, onyx, si, mai presus de toate, „Perseu”, cea mai importanta opera care a 
iesit din mainile acestei femei.
Criticii spun ca, de fapt, prin aceasta sculptura, in care eroul tine in mana capul taiat al Medusei, Camille, trista, izolata, cazuta intr-o depresie abisala, nu face decat sa-si exorcizeze propria sa drama cu accente demonice care o stapaneau dupa ruptura de Rodin.
La randul sau, artistul va sculpta chipul iubitei pierdute care-si duce mainile la gura intr-un gest ce va da numele operei „Adio”, o va ciopli in „Ganditoarea” sau in „Aurora”, inconjurandu-i chipul de un soare marmorean.
Din 1913, Camille Claudel va fi internata intr-un sanatoriu in care aproape nimeni nu o mai viziteaza. Rodin, care va ramane mereu in umbra ei, iubind-o si preocupandu-se de existenta ei, va varsa in mod anonim, in fiecare luna, 500 de franci in contul Trezoreriei pentru „artistii mai putin norocosi”, bani care vor fi acceptati printr-un decret public datat 1914.
Un prieten al cuplului, preocupat de renumele lui Camille Claudel, il convinge pe Rodin ca in viitorul muzeu de la Brion sa fie expuse si operele ei.
15 ani dupa moartea lui Rodin si 11 inainte de moartea lui Camille, Eugene Blot, caruia artistul ii facea confidente si pe care, cu ani in urma, il rugase sa-i spuna Camillei sentimentele sale puternice, regaseste scrisorile lui si-i trimite lui Camille un semn de prietenie care, pentru o femeie peste care nebunia n-ar fi pus stapanire, ar fi putut insemna iertarea:
„In realitate, va pot marturisi ca Rodin n-a iubit pe nimeni altcineva. Restul – aventurile lui, ridicola lui viata mondena, el care, in adancul sufletului sau, ramane un om din popor – sunt doar iesiri ale unei naturi excesive. O, Doamne, stiu atat de bine, Camille, ca, da, v-a abandonat! Nu incerc sa-l scuz. Stiu cat ati suferit din pricina lui. Dar nu pot sa ma opresc din a va scrie acum. Timpul va aseza totul la locul sau!”

Destin sau nu, prin salile hotelului Biron, actualmente Muzeul Rodin, ma tine de mana un barbat care a ales cu multi, foarte multi ani in urma. Si nu m-a ales pe mine. Ma priveste trist cu ochi care n-au mai zambit niciodata in toti acesti ani si-mi spune cu vocea tremuranda: „Iubirea vietii mele, daca platesc pentru faptul ca nu tu ai fost cea pe care am ales-o atunci, afla ca de 15 ani aproape n-am mai avut nicio bucurie, desi am trait o viata fericita, si nu exista zi de la Dumnezeu in care gandul la tine si chipul tau sa nu fie lumina zilelor si intunericul noptilor mele. Dupa tine… n-a mai fost si n-am mai fost nimic…”
Zambesc. Si daca avionul care ma aduce acasa s-ar prabusi acum, as muri ca femeia cea mai iubita din lume. Iar Gluck nu stiu daca a compus melodia care-mi suna acum in urechi pentru Orfeu si Euridice sau pentru un barbat aflat la sfarsitul vietii si pentru femeia care sunt…
Nici nu conteaza… caci cine mai vorbeste astazi despre Rose? In timp ce timpul i-a salvat de la uitare, asezandu-i impreuna pentru eternitate pe Camille si pe Rodin.