Când eram mai mică şi treceam pe DN1, prin faţa aeroportului Otopeni, îmi lipeam nasul de geamul autocarului în care erau copiii cu care mă duceam în tabără la munte şi mă-ntrebam în sinea mea: „Oare, voi pleca şi eu vreodată de aici?” Mai apoi… viaţa m-a ales pentru meseria de ziarist (deşi, iniţial optasem pentru aceea de judecător) dându-mi astfel posibilitatea de-a călători atât de des încât visele copilăriei mele fuseseră cu mult depăşite. Încet încet, am început să-mi permit propriile mele vacanţe, sfârşind prin a călători cu avionul aproape în fiecare săptămână, cam cu aceeaşi frecvenţă cu care mă duc la coafor.

În ultimii zece ani fiecare călătorie a fost însoţită de un sentiment al culpabilităţii că deşi pot, nu mi-am luat niciodată mama să vadă măcar unul din colţurile rotunde ale Pământului. Îmi spuneam că va veni ziua în care n-o voi mai avea-o şi imi voi reproşa mereu neputinţa mea vecină cu dezinteresul de a-i fi dăruit măcar o călătorie. Anul acesta, la 5 februarie, a împlinit 58 de ani. Buna mea mamă este cea mai frumoasă fiinţă de pe lume, este cea mai curată inimă în care am fost vreodată, este luminoasă precum Maica divină şi bună precum însuşi Fiul ei. I-am dăruit 59 de trandafiri galbeni şi un weekend la Paris. Pe timpuri, cea mai bună prietenă a ei era o vânzătoare de la o librărie din Titan, care ne oprea cărţile interzise de cenzura comunistă. Printre multe altele, cărţile despre Franţa şi istoria ei şi despre cea mai glorioasă figură a acesteia, Napoleon, ne împodobeau biblioteca imensă dintr-o casă, altfel, modest mobilată.

Mama mea era îndrăgostită de ţara lui Moliere şi de tot ce avea legătură cu ea.


Complotul


I-am făcut o surpriză şi-am complotat cu bărbatul ei, punând la cale o regie întreagă, fără să-i dăm de bănuit. Altfel, n-am fi reuşit niciodată s-o clintim din Bucureştiul în care are o casă pe care n-o poate lăsa, aşa, „de izbelişte“ şi un câine pe care-l iubeşte aproape ca pe mine.

Am luat-o pe sus de la birou şi i-am spus că vrea cineva s-o cunoască. Doar eu cu ea în maşină, în drum spre Otopeni. Mă-ntreabă cine şi unde. Îi torn o minciună pe care mi-era şi mie greu s-o cred, dar ei! La-nceput îi zic că mergem la Aeroportul Băneasa, dar, trecând de locul indicat, mă-ntreabă: „Păi ce facem mămică, unde mergem?”. Îi zic că la Otopeni, c-am greşit eu!

Între timp, ajunsese şi bărbatu’ maică-mii cu bagajele. Complotul a durat trei zile şi a vizat nu numai cu cine lăsăm casa, cu cine stă Rocky, dar şi ce bagaje facem fără să ştie mama!

Ajungem la Otopeni, şoferul meu Marius îmi iese în întâmpinare şi-mi preia maşina. Maică-mea, debusolată, îmi zice cu o figură suspendată între interogaţie şi revoltă: „Măi Floriana, ce căutăm aici? Unde mergem?“ Precizez că femeia era luată, aşa, ca din oală… îmbrăcată mai de birou şi nu de voiaj. Intrăm şi Marina de la Protocolul aeroportului ne iese în întâmpinare (o anunţasem înainte că va fi greu s-o îmbarcăm pe maică-mea!). Dintr-o parte a sălii ni se alătură şi Gigi Stroe, soţul maică-mi. Scena este aproape imposibil de reprodus în cuvinte, putând fi percepută la adevăratul ei tragi-comic numai dacă erai de faţă!

Marina, cu un umor senzaţional, îi zice: „Doamnăăăăăăă, eu sunt Andreea Marin! Sunteţi la Surprize Surprize!”… Eu încerc să-i smulg geanta maică-mii ca să-i iau buletinul şi să facem checkin-ul. Ea trăgea de geantă-ntr-o parte, eu trăgeam în cealaltă. Uluită, tot continua să mă-ntrebe unde mergem, unde suntem şi să precizeze răspicat (c-aproape se uita lumea la noi) că ea nu merge nicăieri. Într-un final reuşesc să-i smulg portofelul din geantă, în care avea buletinul, fac formalităţile de îmbarcare, trimit bagajele la cală, trecem de filtru… şi mai de jena Marinei, mai de jena faptului că mă mai cunoştea şi pe mine lumea pe acolo, reuşim s-ajungem în salonul de Protocol al aeroportului, unde-i mărturisesc mamei mele că îi fac cadou trei zile la Paris. Săraca, era atât de şocată, încât surpiza îi paralizase orice putere de-a se mai împotrivi. Peste trei ore… eram în taxi, eu cu ea şi soţul ei… pe Champes Elysee, în drum spre hotel.

Desigur, pentru mine, care vizitasem capitala Franţei de atâtea ori, era ca drumul de la biroul din Dorobanţi până la Opera Naţională de la Eroilor, dar pentru ei era ca drumul spre Lună.

Ai mei nu mai fuseseră niciodată plecaţi din ţară şi bieţii de ei nici în România nu sunt prea umblăreţi, fiind legaţi de casă şi de boxerul Rocky cu care ţi-e şi frică să mergi undeva pentru că este extrem de agresiv.


Trei zile magice


Am petrecut trei zile magice, care au debutat cu Galeriile Lafayette, au continuat cu Sacre Coeur, cu restaurantul Tour d’Argent, unde am sărbătorit-o pe mama, cu Notre Dame, cu ceaiul luat la prima cafenea în care au fost primite femeile, Ladurre, cu Domul Invalizilor, unde am lăcrimat, ca de fiecare dată la mormântul micului corsican care a lăsat scris că „vrea să fie înmormântat în sânul poporului francez pe care l-a iubit atât de mult”, ne-am plimbat prin Grădinile Tuilleries în drum spre zâmbetul Mona Lisei din Luvru, ne-am plimbat pe Sena i-am sfarsit in Cafe de l’Home intr-o seara, unde am asortat la branzeturile frantuzesti imaginea Turnului Eiffel luminat feeric.

În ultima zi am luat prânzul la Ritz şi-apoi am plecat spre aeroport. Mama mea s-a îndrăgostit de grădina interioară a celebrului hotel parizian şi mi-am promis să o mai duc o dată, la vară, cănd vom putea admira şi Grădinile Palatului Versailles.

A fost o mică bucurie pe care i-am dăruit-o celei care m-a adus pe lume, ştiind că la vârsta adolescenţei fusese interpret de limba franceză şi că facea colecţie de vederi cu Parisul, sperând că va veni ziua când îl va vizita. Trecuseră aproape 40 de ani de atunci. Şi ziua aceea venise.
E important să faci daruri bărbatului pe care-l iubeşti, prietenilor, apropiaţilor, însă nimic pe lume nu se compară cu bucuria de-a dărui celei care, de când te-ai născut, nu trăieşte decât pentru a fi tu fericită, care nu mai vibrează la propriile-i realizări ci doar la ale tale. Gândiţi-vă în fiecare secundă că orice bărbat poate fi înlocuit, că orice prietenă poate aduce şi dezamăgiri, că toţi cei pe care-i cunoşti într-o viaţă pot fi trecători… singura prezenţă constantă, suprapusă cu însăşi fiinţa divină, este aceea a mamei. Mulţumesc Domnului că a mea este încă în viaţă!

Recitesc nişte însemnări dintr-un Jurnal mai vechi. Sunt gânduri proprii şi asimilate din cărţile pe care le-am citit şi care mi-au influenţat viaţa, personalitatea şi alegerile. Ştiu sigur că viaţa mea este guvernată de foc, nu numai pentru că sunt născută în Săgetător, ci pentru că ard la propriu pentru fiecare idee, pentru fiecare sentiment… urăsc şi iubesc cu aceeaşi pasiune, ţin minte şi uit cu aceeaşi intensitate. Nu ştiu dacă este focul lui Heraclit, dar ştiu că ard mereu, iar atunci când m-am stins, m-aprind din nou, chiar din propria-mi cenuşă.

M-am introspectat cu sinceritate în multe ocazii şi mi-am fost un judecător cu mult mai aspru decât au fost detractorii mei, poate de aceea am atât de multe momente în care sunt nemulţumită de mine. Întotdeauna cred că puteam fi cu mult mai deşteaptă, mai instruită, mai înţeleaptă, puteam fi mult mai departe. Mă-ntreb numai dacă nu-i mai bine că sunt doar aici pentru a nu avea, la un moment dat, sentimentul inutilităţii sau al autosuficienţei? Dacă la 30 de ani le ai pe toate, care mai sunt motivaţiile şi obiectivele pentru a trăi anii ce vin? Mereu le fac celor dragi urarea de a li se îndeplini tot ceea ce-şi doresc, dar nu chiar tot, ca să mai aibă ce să-şi dorească! Nu mă tem că am înaintat prea încet, m-aş teme doar dacă m-aş opri.

Sunt femeie şi văd universul cu ochi şi suflet de mamă.


Nu cred că am un spirit rectiliniu, ci mai degrabă dialectic şi paradoxal. De-atâtea ori voi afirma şi voi infirma aceeaşi teză pentru că am o natură umană foarte versatilă.

Jung spune că iubirea de obiecte e o prerogativă masculină, iar a face totul din iubire pentru o fiinţă omenească este o trăsătură esenţialmente feminină. Adevărul este că ştiu mult mai multe Anne Karennine decât bărbaţi care se vor sinucide din dragoste pentru vreo femeie.

Ca fiecare om, şi eu am trei straturi: carnea, sufletul şi spiritul. Fiecăruia îi corespunde câte o manifestare a iubirii, de la cea riguros animalică şi instinctivă până la cea spirituală. Dar ele nu apar în spaţii ermetice nici nu sunt statice sau definite, pentru că tot ce se referă la viaţă este dinamic şi contradictoriu.

Între carne şi spirit cel mai des mi-a fost chinuit sufletul, pe care l-am văzut zbătându-se între angoase şi speranţe, între ambiguităţi pe care le-ar fi vrut certitudini, neputând nici măcar eu să-i indic calea spre emoţia trupului sau spre eternitatea spiritului. Mi-am chinuit sufletul şi m-am lăsat chinuită de el între relativ şi absolut, între efemer şi nemuritor. De cele mai multe ori când a prevalat umanul, o forţă care transcede limitele mele ludice mi-a oferit alternativa superiorităţii divine, confuzionându-mă şi lăsându-mă veşnic perplexă în faţa interogaţiei: ce sunt şi a cui?

Mi s-a spus adesea să nu mai vorbesc sau să scriu atât de des despre Dumnzeu pentru că nu-i bine într-un discurs public. E drept că au fost cu mult mai mulţi cei care s-au apropiat de El tocmai pentru că mi-au citit rândurile. Mi-e imposbil să n-o fac, întrucât nu-mi mai cunosc o altă monomanie în care să cred dincolo de raţionalul care mi-ar putea-o stopa.
Am citit undeva că ziua suntem ceea ce dorim să fim, iar noaptea ceea ce suntem cu adevărat. Cu alte cuvinte, ziua e realitatea, iar noaptea suprarealitatea. Poate de aceea ne simţim atât de singuri în întuneric. Pentru că fie ne plictisim cu noi, fie nici măcar nu ne aparţinem, corpul nostru conturând un gol infinit.

Când eram mai tânără, îmi doream să fiu remarcată. Astăzi, îmbătrânind, îmi doresc să fac ceva remarcabil. Este, într-un fel ceea ce spunea Carmen Sylva: „proasta se aşează în faţă s-o vadă lumea, deşteapta stă în spate, să vadă ea lumea”.

Sunt un om care se răzbună, deşi ştiu că Dumnezeu ştie s-o facă mai bine pentru mine, dar câteodată prefer să nu-l mai încarc şi cu asta, aşa încât o iau pe cont propriu. Deşi se spune că cea mai cruntă răzbunare e uitarea, eu cred că cea mai bună răzbunare e succesul. Tot ceea ce-am scris mai sus nu sunt păreri absolute, întrucât fenomenele descrise sunt relative. Mă feresc de mediocritatea de-a crede că deţin adevărul. Aşa încât, mă opresc aici… şi plec să-l caut!