14 ianuarie 2008


V-am adus toată căldura celor 35 de grade ale locurilor în care am fost de Revelion şi sper să se reverbereze asupra sufletelor voastre. S-aveţi un an nou aşa cum îl visaţi, dar nu aveţi curaj să îl speraţi!


Revelion la Punta Cana


Din prea multele mesaje ajunse în Inboxul meu, am înţeles că singurătatea nopţii de Revelion – despre care am mai scris cândva un Jurnal – a fost marea dramă a atâtor oameni, indiferent că aceştia au avut ca martori ai hăului interior proprii pereţi sau tradiţionalele imbrăţişări conjuncturale în astfel de împrejurări festive. A fi singur nu este tot una cu a te simţi singur.

Revelion la Punta Cana

Eu am fost, dar nu m-am simţit, pentru că cei care mă iubesc, deşi absenţi de lângă mine, au avut grijă să-mi ţină în braţe inima, să-mi sărute fruntea şi să mă facă să le simt răsuflarea înăuntrul fiinţei mele.

Am zburat peste 14 ore pentru a ajunge la Punta Cana, în Republica Dominicană, tărâmul despre care descoperitorul Cristofor Columb a spus, în 1492, că este cel mai frumos din câte a văzut vreodată.

Plaja de la Punta Cana, cu un nisip alb şi fin precum făina, cu Marea Caraibe turcuoaz şi trupul zvelt al cocotierilor amestecaţi cu frunzele, precum sălciile aplecătoare, de palmieri, au fost un peisaj în care m-am îmbătat de frumuseţea de afară, uitând de tristeţile de dinăuntru.

Plaja Caraibe

M-am cazat într-un resort internaţional, într-o suite cu vedere la mare, într-un lux desăvârşit. V-am mai spus eu odată că singurătatea e bună, dar nu-n „mizerie”, pentru că altfel degenerează în depresie.
Nu sunt nici genul care să practice sportul scufundărilor mai mult decât o fac în propriile-mi adâncuri, nici care să zboare cu parasailing-ul, ci mai degrabă mă plimb fără ţintă de la un val la altul, fără să ştiu dacă mă-ntorc la oameni sau mă duc în mare definitiv, citesc izolându-mă de realitatea de proximitate şi explorez tipologiile umane care mă-nconjoară lansându-mi propriile concursuri de identificare a statutului social sau a profesiei. La sfârşit, fac cumva şi interacţionez cu subiectul, aflând astfel dacă merită să-mi premiez capacitatea de intuiţie.
Anul acesta, nu ştiu de ce, m-am focusat atât de mult pe copiii ale căror bălăceli în apa mării sau a piscinei mi s-au părut cel mai frumos chip al incocenţei.


Povestea fetitei cu codite impletite

M-am îndrăgostit iremediabil de o fetiţă pe care am observat-o câteva zile la rand, de vreo şase anişori, vorbind o franceză perfectă, cu corp de balerină şi o prestanţă a la Evita Peron, de-al cărei nume divin m-am simţit magnetizată, decretând că dacă la rându-mi voi avea o fată cândva, o voi boteza Marie. (Cred c-o să fac două fete, ca să dau cuiva şi celălalt nume pe care îl ador, Sara). Într-un final, am aflat de la mama ei, France, că într-adevăr face balet şi că a fost concepută cu toată dragostea şi aşteptată, dorită, invocată Cerului, precum este orice fată care se naşte după doi băieţi mari.
Apoi, la un lunch, am remarcat o fetiţă cu cozi împletite, foarte tipic pentru locul în care ne aflam, ţinând o farfurie în mână şi întrebând-o pe mama ei – frumoasă şi planturoasă – „Mami, da’ somon nu e? Eu aş vrea nişte somon fumè!” Mi-a atras atenţia şi româna în care se exprima, dar mai ales gusturile ei culinare atât de rafinate la cei cinci-şase ani, cât să fi avut copila. Mai târziu am remarcat-o pe plajă… ieşind din spuma mării precum sirena făcătoare de minuni a lui Herman Hesse, din basmul cu piticul. Atunci l-am văzut şi pe tată. Tabloul întregit al acestei familii a trezit în mine o nostalgie şi un soi de identificare până la confuzie cu imaginea unui cuplu în care ea părea mai tânără decât el cu vreo douăzeci de ani, şi amândoi păreau întorşi la vârsta copilăriei, prin jocul candid al propriului lor copil.
Ziarista din mine a aflat imediat că Aida si Gogu (porecla dată de prieteni) Mănescu au o proveste de film. (O rezum aici, promiţând că, dacă vreodată le voi face vreo vizită, am s-o extind.)
Aida avea 22 de ani când l-a cunoscut pe cel care avea să devină tatăl fetiţei ei, Jennifer. S-au văzut pentru prima dată la nunta ei. Ca-n filme, nu? Ea se căsătorea cu un om de afaceri italian, el era invitat ca prieten al naşului. Totul se petrecea în septembrie. O lună mai târziu, Aida decide să-i dea un telefon, după investigaţii tipic feminine de aflare a numărului. El la Câmpina, ea la Râmnicu Vâlcea. Decid să se vadă şi ceea ce în octombrie părea o aventură se va transforma într-o fugă salvatoare pentru iubirea lor câteva luni mai târziu. În ziua de Crăciun, Aida are un accident de maşină pe Dealu Negru şi timp de şase luni nu poate să meargă, având picioarele paralizate. În tot acest timp, soţul nu prea stă pe acasă, ocupat fiind cu incurabila maladie a jocurilor de noroc. Gogu o poartă-n braţe între un spital şi altul, între o operaţie şi alta, însoţind-o chiar la tratamente în străinătate. Gogu… şi el căsătorit şi tatăl unei fete la vârsta adolescenţei.

Aida avea 22 de ani când l-a cunoscut pe cel care avea să devină tatăl fetiţei ei, Jennifer. S-au văzut pentru prima dată la nunta ei. Ca-n filme, nu? Ea se căsătorea cu un om de afaceri italian, el era invitat ca prieten al naşului. Totul se petrecea în septembrie. O lună mai târziu, Aida decide să-i dea un telefon, după investigaţii tipic feminine de aflare a numărului. El la Câmpina, ea la Râmnicu Vâlcea. Decid să se vadă şi ceea ce în octombrie părea o aventură se va transforma într-o fugă salvatoare pentru iubirea lor câteva luni mai târziu. În ziua de Crăciun, Aida are un accident de maşină pe Dealu Negru şi timp de şase luni nu poate să meargă, având picioarele paralizate. În tot acest timp, soţul nu prea stă pe acasă, ocupat fiind cu incurabila maladie a jocurilor de noroc. Gogu o poartă-n braţe între un spital şi altul, între o operaţie şi alta, însoţind-o chiar la tratamente în străinătate. Gogu… şi el căsătorit şi tatăl unei fete la vârsta adolescenţei.
În aceste şase luni de paralizie, Aida rămâne însărcinată. Stabileşte să nu păstreze copilul şi din cauza situaţiei deocamdată imposibile. În luna iunie decid să rămână împreună, dar Gogu îi cere în schimb să plece amândoi din ţară. Pe 2 iulie se pronunţă divorţul Aidei, pe 4 iulie pleacă la bordul unui avion către America, unde reuşiseră să obţină o viză, deşi intenţionau să ajungă în Canada, singura ţară care părea să favorizeze statutul de imigrant.


Aventura canadiana a familiei Manescu


După o aventură ca-n filme, ajung în vama canadiană, ghidaţi de o cunoştinţă comună din România, şi cer azil politic. Autorităţile de la frontieră îi înregistrează, le eliberează un document de şedere pentru şase luni, timp în care un tribunal abilitat urma să accepte sau să respingă cererea pentru statutul de refugiat. „Practic, noi am făcut procedura asta ca să câştigăm nişte timp! Aveam nevoie de timp să ne organizăm un pic!”, îmi spune Gogu. „În prima seara când am ajuns în Montreal, ne-am dus la un prieten – de fapt un unchi al unei prietene din ţară – care era administrator la un bloc şi avea cheile de la un apartament liber, dar gol. Adică am avut o saltea şi o vecină ne-a dat o pătură. Am căzut morţi amândoi şi-am dormit!”, îmi povesteşte Aida. „Doamne, când m-am văzut eu acolo, într-un apartament gol-goluţ, n-aveam nici măcar o masă, plecată dintr-un lux orbitor, cu vilă, cu bani, cu maşini… am crezut că intru-n fibrilaţii! A doua zi ne-am dus să ne închiriem un apartament… A fost cumplit! Nu ne permiteam să aruncăm puţinii bani cu care venisem de acasă pe chirii mari, aşa încât am ales o garsonieră de vreo 300 de dolari canadieni, în care, când am intrat, mai întâi mi s-a făcut rău şi apoi am putut locui. Nu te puteai uita pe fereastră, că era atât de murdară încât nu vedeai nimic, erau gândaci peste tot, o mizerie înfiorătoare, mi s-a-ntors stomacul pe dos. Am stat acolo şapte luni, timp în care eu am găsit un canadian cu care am convenit să mă căsătoresc fictiv, pentru a putea merge mai departe cu actele, întrucât canadienii ne-au refuzat dreptul de azil politic. Doamne, cum a fost cu căsătoria asta!!! Stabilisem cu omul cât să-i dau, am învăţat 400 de întrebări posibile înainte să ne ducem la interviu… că acolo, când te duci la interviul pentru validarea căsătoriei, te-ntreabă de la cine s-a trezit primul astăzi, ce papuci avea aseară prin casă, ce pastă de dinţi foloseşte soţul, până la pozele de la nunta la care obligatoriu trebuie să chemi măcar 50 de persoane, ca să pară plauzibil, că ai prieteni, că vă ştiţi de mult, c-a fost o nuntă în toată regula. Adică, dacă eu vreau să mă căsătoresc romantic, noi şi cu martorii, nu se poate, că autorităţile nu acceptă. În sfârşit, a fost de coşmar. Nu-ţi mai zic că ăla cu care mă măritasem, la un moment dat, s-a-ndrăgostit de mine. Mi-a trimis banii înapoi şi mi-a spus că el vrea să fim împreună, să ne mutăm la el. Am crezut c-o iau razna. În timpul ăsta, începuse să-l sape pe Gogu la locul de muncă, că între timp îşi găsise ceva de lucru”, îmi spune Aida.
Cert este că după trei ani de sacrificii, de bani cheltuiţi în stânga şi-n dreapta, de nesiguranţă, de incertitudinea zilei de mâine şi de suspiciunea ajunsă până la dimensiuni paranoice, că dacă te urmăreşte cineva să vadă ce-ai declarat la interviu e adevarat, Aida şi Gogu reuşesc să devină cetăţeni canadieni şi să-şi cumpere o casă frumoasă, cu multe camere şi cu o grădină superbă. Un an mai târziu a venit pe lume şi micuţa Jennifer, copilul care le-a întregit viaţa. Erau aici, în Punta Cana, pentru al cincilea an consecutiv şi mi-au spus că de la anu’ nu mai vin, vor să mai încerce şi altă destinaţie, deşi văzuseră Mexicul şi pe partea rivierei maya şi a Cancunului, Cuba, Maldive, Seyschelles şi alte destinaţii exotice.
Povestea acestor oameni, similară prin diferenţa de vârstă cu a celei pe care o trăiesc eu însămi şi alte milioane de femei, mi-a dat speranţa că, uneori, dragostea poate fi mai puternică decât mila, cum ajunsesem să cred până şi-n noaptea de Revelion. Viaţa mi-a dat o lecţie şi m-a învăţat din propriile-mi experienţe că în faţa unui bărbat nu prevalează dragostea pe care ţi-o poartă, ci cât de milă îi este de tine. Refuzând chiar şi la nivel conceptual o prezenţă generată doar de sensibilitatea la suferinţa mea, n-am ştiut niciodată să mă tăvălesc pe jos, să plâng inutil şi zgomotos ca-ntr-un teatru absurd, să mă agăţ de viaţa celui de lângă mine, ameninţându-l cu sinuciderea iminentă care ar urma plecării şi abandonului său şi mi-am împietrit durerile, răni sângerânde ale trupului nevăzut, într-un soi de armură doar pentru că am preferat să rămân mai degrabă singură, dar demnă, decât însoţită, dar ridicolă.

Fantomele lui Goya.Cartea.


Am lecturat „Fantomele lui Goya” – cartea pe care trebuia s-o prezint într-o emisiune la Realitatea TV – intrând în lumea aproape kafkiană a Inchiziţiei spaniole în care eroina, Ines, este arestată pentru că la propria petrecere de majorat, ţinută într-o tavernă, a refuzat să mănânce carne de porc. Fata e explicat dominicanilor constituiţi în judecători supremi investiţi cu puteri divine, prin însăşi biserica ce-i tutelează, că pur şi simplu nu-i place carnea de porc şi că n-a mâncat vreodată în viaţa ei aşa ceva. Acuzată că, de fapt, cauza reală ar fi afinităţile ei pentru religia iudaică ce interzice consumul acestui tip de carne, Ines cedează în faţa unei torturi inumane, în care corpul îi era întins pe nişte scripeţi (o altă formă de roată a lui Horea) şi declară că aşa este, doar pentru a evita durerea de nesuportat şi crezând că în urma mărturisirii – deşi mincinoase – va fi eliberată şi se va-ntoarce la familia ei. Au trecut 15 ani până când Ines a văzut iarăşi libertatea străzilor madrilene şi asta doar datorită evenimentelor istorice generate de Revoluţia Franceză. Totul se suprapune unei poveşti de dragoste prohibite, cu accentele păcatului bisericesc dintre Ines şi călugărul dominican Lorenzo Casamares, personaj rocambolesc, cu existenţe multiple, atât bisericeşti, cât şi laice. La sfârşitul acestei poveşti va rezulta o fetiţă, luată de lângă mama ostatică şi devenită prostituată de lux în Madrid, pentru ca mai apoi să fie soţia oficială a unui căpitan englez. Un roman în genul celor cavalereşti, cu accente religioase care fac tipologiile caracteriale nu numai ale personajelor, ci şi ale faptelor, mult mai interesante. Am citit apoi „Jurnalul ideilor de-a gata” al lui Flaubert şi o statistică oarecum literară a celor mai mari evrei ai lumii.
Am avut opt zile în care m-am îndepărtat de micul nostru Bucureşti şi de stereotipurile vieţii cotidiene din acest oraş pe care, mulţumesc lui Dumnezeu, le pot rupe cu dese evadări în locurile mai intersante ale acestei lumi.
Revelionul este, până la urmă, o noapte şi, chiar dacă nu este o noapte fericită, amintirea atâtor alte nopţi luminate de zeul dragostei îţi poate da liniştea s-adormi după momentul trecerii dintre ani şi forţa de-a te trezi dimineaţa, cu speranţa că, poate, la anul va fi mai bine.

Decât cu cineva alături, dar deznădăjduită şi fără de orizont, mai bine singură, optimistă şi cu încrederea divina că ceea ce-i mai bun, abia urmează să vină. Şi acum, la începutul acestui An Nou, mă-ntreb dacă nu cumva ar trebui – aşa cum mi-a urat Vasile Dâncu într-un mesaj emoţionant de Sărbători – să-mi păstrez sufletul de copil rănit, veşnic căutător de lumină şi căldură?
M-am întors la voi, dar cel mai important e că m-am întors la cel care, aproape sau departe, lângă mine sau la capătul lumii, dă sens bătăilor inimii mele.