2007


Primul meu weekend de „femeie liberă”. De mai bine de un an nu mai ştiam ce-nseamnă călătoria de una singură… şi Doamne, cât mai călătoream înainte! Eu cu mine şi cu valizele mele!
Am ales San Remo, oraşul florilor, aflat la numai 20 de minute de Monte Carlo.
Am plecat vineri şi m-am întors duminică seara. De la aeroportul Milano Malpenza am închiriat o maşină şi am străbătut cele trei ore dintre oraşul Domului şi cel al Festivalului, încercând să descopăr diferenţele dintre vacanţa de una singură şi vacanţa în doi.
Gândurile bărbatului pe care îl iubesc şi care mă iubeşte, trimise telepatic, empatic, smsistic sau pur şi simplu telefonic… nici să mă simt singură, nici să mă simt liberă, deşi am vrut acest balon de oxigen din viaţa de cuplu. Pentru o săgetătoare autentică, nevoia de libertate este aproape ca dependenţa umană de aer, de apă, de somn.

M-am cazat la Hotelul Royal din San Remo, aflat în mijlocul unui parc luxuriant, cu o piscină suspendată deasupra mării. În jurul meu conţi şi contese, miliardari bătrâni şi babe bolnave cu pielea atârnând. Din când în când mai este şi câte un bărbat interesant, la 40 de ani, singur, care caută cu privirea o posibilă împerechere pentru o noapte, un weekend sau chiar pentru o viaţă! În fond, câte căsnicii nu s-au născut pe marginea unui chaise-longue, la semaforul unui colţ de stradă sau pe malul mării?
Mă zbat dilematic între iubirea bărbatului meu, care îmi obligă conştiinţa la fidelitate supremă, şi dorinţa de-a vedea dacă încă mai pot cuceri pe cineva.

Ca orice femeie singură, nu prea drăguţă, dar oricum tânără comparativ cu babele bogate şi schimonosite care mă-nconjoară (că… în general, banii vin la vârsta la care îi foloseşti mai mult pe tratamente, decât pe bucurii!), suscit interes pentru cei din jur şi comentarii. Unii cred că sunt fata vreunui tată bogat, altfel cum aş fi reuşit să stau la hotelul acesta prohibitiv prin preţuri? Alţii gândesc că-s în divorţ sau chiar l-am finalizat şi-am obtinut o rentă impresionantă cu care îmi permit vacanţe luxoase. Oricare dintre variante mă recomandă ca o partidă, fie ea şi temporară.

Toate privirile astea nu fac decât să mă amuze. Cândva poate că eram mai receptivă la ele, astăzi însă, când inima îmi e plină de chipul bărbatului meu, ceilalţi bărbaţi nu mai constituie decât subiect de umor pentru mine şi pentru el. Mă rog, eu mă amuz mai mult, el mai puţin!

Găsesc şi aici o biserică. Prietenele mele au şi pus pariuri la Bucureşti că, în loc să stau la plajă şi să mă relaxez, o să caut „ca nebuna” vreun loc de-nchinăciune! Găsesc o biserică rusă, construită în cinstea ţarinei Elisabeta cu vreo câteva sute de ani în urmă. Pe dinafară e impresionantă. Pe dinăuntru destul de anostă şi fără nimic spectaculos. Dar ce mai contează interiorul, atât timp cât adăposteşte o icoană a Maicii Domnului în faţa căreia poţi îngenunchea să te rogi?
Aprind lumânări, mă rog pentru mine, pentru el, pentru ai mei, pentru cititorii fară de care n-aş mai avea legitimitate publică, pentru micuţul Ianis, care are 9 luni şi nu vede şi căruia îmi vine să-i dau ochii mei, căci eu am văzut destule, pentru cei născuţi, dar mai ales pentru cei a căror naştere o invoc în fiecare secundă.
Seara mănânc pe terasa unui restaurant aflat lângă mare.

A doua zi plec din San Remo şi mă îndrept către Lago di Garda. Mă opresc la Salo, localitate aflată pe lac şi botezată astfel după numele celui care a inventat vioara.
Îmi vizitez nişte prieteni care au o casă aici şi mă uit în zare după vila lui Dan Ioan Popescu. N-o vad, dar e tot pe undeva prin împrejurimi.

Mă-ndrept spre Milano, de unde urmează să iau avionul care mă întoarce acasă.