Opera din Viena este un amalgam de fast, grandoare şi maniere.

La Staatsoper am vazut, cred că pentru a cincea oară, „Traviata” lui Verdi, cea mai emoţionantă poveste de dragoste pusă pe muzică.

Am plâns la final, trăind tragismul sacrificiului făcut de Violetta, această femeie prea nobilă şi gata să ia cu ea secretul în mormânt. În afara gestului sinucigaş al soţiei lui Doinaş, care a decis să fie mai bine acolo, lânga el, decât aici, fără el, lăsandu-ne cutremurătoarea mărturie că „uneori, o prea mare iubire poate ucide”, nu-mi amintesc ceva care să mă mai fi impresionat până-n praselele trupului şi spiritului meu, în anii pe care i-am trăit. La operă însă, am văzut dragostea aşa cum am găsit-o numai în poemele fără de speranţă, invocând întoarceri ce n-aveau să se întâmple vreodată, dragostea aceea neîmplinită, rănită, strigândă, urlândă, pe care fiecare o purtăm cu noi, în identităţile noastre intime şi cărora rareori avem curaj să le dăm nume.

In faţa unei opere care poartă cu sine mesajul dragostei, te gândeşti întotdeauna la sufletul tău pereche, la fel cum te gândeşti atunci când vezi un film în care te regăseşti, la fel cum am simţit şi câteva ore mai târziu, spre searăpurtăm cu noi, în identităţile noastre intime şi cărora rareori avem curaj să le dăm nume.