“Fiecare loc de pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie şi un dram de iubire ca s-o înţelegi.” (Nicolae Iorga)

Dacă poposiţi în Vrancea vreodată, şi timpul vă va permite, nu ezitaţi să vă opriţi şi să urcaţi în munţi, spre Vrancea arhaică şi plină de poveste.
Căutaţi comuna Vintileasca, o reală bucurie pentru cei care o descoperă, un loc unde natura se desfăşoară maiestuoasă de jur împrejur, iar viaţa localnicilor, atât de liniştită dar atăt de bogată, nu vă va lăsa indiferenţi.

Vintileasca este o localitate de munte, aşezată între izvorul Râmnicului Sărat şi al Milcovului, la limita Carpaţilor cu Subcarpaţii de Curbură, înconjurata de munţii Stejicu, Muntioru şi Furu Mare, la aproape 70 de km de Focşani.

Comuna Vintileasca este alcătuită din şase sate: Vintileasca (605 locuitori), Neculele (504 locuitori), Tănăsari (184 locuitori), Bahnele (652 locuitori), Poiana Stoichii (652 locuitori) şi După Magura (98 locuitori), având o populaţie de 2167 locuitori şi o suprafaţă totală de 6332 hectare.

Satele sunt dispuse pe pantele însorite ale munţilor Stejicul, Piatra Neculei şi Purcelul, desfăşurându-se în cadrul unui relief montan şi subcarpatic, cu altitudini ce urcă până la 1415 m, în Vârful Furul Mare, şi coboară până la cca. 550 m la ieşirea râului Râmnicel de pe raza comunei.

Comuna a luat fiinţă în anul 1931, sub denumirea de Neculele, şi aparţinea de judeţul Râmnicu Sărat. La 30 mai 1968, după noua reorganizare teritorial-administrativă a României, comuna a luat numele de Vintileasca, de la satul de reşedinţă, şi a trecut sub administrarea noului judeţ înfiinţat, Vrancea.

Ciobanul Bucur, vrânceanul care a întemeiat Bucureştiul

Legendarul Bucur, întemeietorul Bucureştiului, este nimeni altul decât un vrâncean care a copilărit şi a trăit o parte a vieţii sale în Munţii Vrancei, pe Valea Râmnicului, mai precis zona dintre comunele Vintileasca şi Bisoca, plecarea lui Bucur din zona Vintileasca-Bisoca putandu-se localiza între secolele XIII- XIV.

În Bucureşti, la numărul 33 al strazii Radu Vodă, 33 de trepte poartă spre una dintre cele mai mici, dar totodată mai reprezentative biserici ale Capitalei, biserica „Bucur Ciobanul”.

Vintileasca este un tărâm aparte: munţi cât vezi cu ochii, brazi înalţi, numeroase pâraie ce coboară din munţi, şi mai presus de toate, oamenii locurilor, buni naratori, gata oricand să vă povestească despre legendele locului.

Lacul Vintileasca/Lacul Mare

Situat chiar pe platoul de la intrarea în comună Lacul Mare (Lacul fără fund, Lacul Vintileasca) este unul din numeroasele lacuri carstosalin, care au luat naştere prin acumularea apelor în depresiuni, în urma procesului de dizolvare a sării şi a tasării în zonele de sare. Lacul este bine conturat ca formă (malul vestic şi cel nordic pătrund uşor sub apă, iar cel estic şi cel sudic sunt abrupte), are o faună bogată în peşti şi crustacee, localnicii spunând, în glumă: „poate nu are fund, dar peşte are cu siguranţă!”.
In realitate lacul are o suprafaţă de 4,7 ha iar adâncimea maximă este de 5m şi reprezintă principala atracţie a turiştilor ce vin aici în lunile de vară.

Pietrele Fetii

Monumentul natural, amintit în opera lui Vlahuţă, „România pitorească”, este reprezentat de două stânci sferice, cunoscute sub numele de „Pietrele Fetii”, aflate pe coama Muntelui Piatra.
„Iaca acolo şădeau şi se jucau, odată, doi copii de uriaş – o fată şi un băiat – şi, cătând încoace, pe plaiul Neculelor, au făcut rămăşag între ei: care-o zvârli mai departe, şi-au luat fiecare câte-o stâncă din ţancul muntelui, cum am lua noi o pietricică, şi-a aruncat întâi băiatul şi piatra lui… uite-o lângă râpă, iar când a azvârlit fata, a zbârnâit stânca-n văzduh, ca scăpată din praştie, şi tocmai aici a căzut; ş-atunci băiatul, de necaz că a rămas de ruşine, s-a repezit de sus şi numai odată a izbit cu baltagul-n piatră ş-a despicat-o-n două, cum o vedeţi, iar fata s-a pus pe un râs de-au clocotit văile şi codrii până-n coclaurile Vrancii. Astea erau pe vremea «Jidovilor», care păşeau pe munţi ca pe muşuroaie şi uscau râurile dintr-o sorbitură…”.

Batrânii povestesc că au auzit de la strămoşi legenda celor doua pietre şi sunt gata să bage mâna-n foc pentru veridicitatea ei „că dacă nu a fi ca în poveste nu s-ar găsi motiv pentru acele pietre de pe deal”

Schitul Muntioru

La intersecţia judeţelor Buzau, Vrancea, Covasna, într-un peisaj mirific se înalţă Schitul Muntioru, „ acoperişul Vrancei” aşa cum îl numesc localnicii.
Aşezământul monahal se află la aproximativ 7 km de Vintileasca, trecând printr-o frumoasă pădure de brazi, pe un platou înalt, la o altitudine de 1.300 metri. Schitul Muntioru „Schimbarea la faţă”, care se află în Poiana Muntioru, este unul dintre cele mai noi lăcaşe de rugăciuni din Vrancea şi a fost construit în baza unei dorinţe-testament a marelui domnitor Ştefan cel Mare.
Poiana Muntioru se deschide către răsărit, fiind înconjurată de o bordură de brazi falnici. Este folosită de localnici, vara, ca fâneaţă, iar la sfârşitul verii, după strânsul fânului, animalele sunt lăsate să pască liber, pe toată suprafaţa sa. În 2004 s-a aprobat înfiinţarea acestei arii protejate, cu încadrarea în categoria rezervaţie naturală, întâlnind aici specii de plante vulnerabile şi rare precum şi specii de animale protejate prin lege, ca de exemplu carnivore mari (ursul, lupul, râsul).

Băile sulfuroase

Băile sulfuroase se află în satul Tănăsari, oamenii din zona folosindu-le dintotdeauna pentru proprietăţile lor miraculoase de vindecare a reumatismului şi a afecţiunilor ginecologice. Între anii 1965-1989, aici era construită o clădire cu patru căzi de baie, care a fost distrusă din cauza alunecărilor de teren. În vedere creşterii potenţialului turistic, administraţia locală urmăreşte readucerea la viaţă a acestor locuri, prin dezvoltarea de proiecte viabile în zona)
Pe teritoriul comunei mai există câteva izvoare de ape sulfuroase la Purcelu şi către satul Măgura în punctul numit „La Băi”.

Alexandru Vlahuţă în „România pitorească” despre aşezarea Vintileasca, cândva Neculele: ,,abatem la stânga şi urcăm pe podişuri verzi, înecate de soare, căsuţe albe, rari, încep să se ivească pe trâmba de fâneaţă, uşor înclinată pe spatele rotund al muntelui, de sus, bisericuţa de lemn priveşte în vale peste micile gospodarii împrăştiate pe întinsul tăpşan. E satul Neculele aşternut în lumina, în zarişte largă si in miros de flori’. Aici trăiesc oameni care îşi păstrează în sufletele lor moştenirile din străbuni, nişte oameni simpli şi totuşi atât de nobili în îndeletnicirile lor.”