2007


Ar trebui să mă opresc aici, pentru că bietul meu vocabular nu va găsi cuvintele pentru a descrie magia acestor locuri. Dar cum să las paginile goale? Chiar dacă veţi lectura rândurile de mai jos, spuneţi-vă, la sfârşitul lor, că trebuie să ajungeţi aici, indiferent de eforturile pe care le veţi face. Este, cu adevărat, divin.
Puţinii mei prieteni, cărora le-am confesat de-acum trei săptămâni că vreau să plec în Zanzibar, m-au întrebat cum de-am ales tocmai această locaţie despre care, să recunoaştem, mulţi nu auziseră până atunci?
Pur şi simplu, am dat un „search” pe internet pentru o hartă cu Ecuatorul în prim plan… am închis ochii şi-am pus degetul într-un loc. Când i-am deschis, am văzut o insulă… Zanzibar.
Sigur, îţi trebuie curaj, bani, timp liber de la serviciu, înţelgerea celor din jurul tău că vei pleca atât timp (când ai doi copii şi un bărbat… nu mai poţi să faci de-astea!), spirit de aventură şi, nu în ultimul rând, o maaaaaaaare doză de nebunie, să faci o asemenea călătorie.


Am plecat de laminus 10 la 33 grade plus


Am vrut să plec departe, nu numai pentru a-mi pierde pe drum durerile, ci, mai ales, pentru a înţelege dacă mai vreau să mă-ntorc! Şi-am plecat… Marti, 7 februarie.
Înainte de-a mă despărţi de Bucureşti, am mai băut un ceai la „BT Cafe” cu o prietenă, dându-le motiv de mirare celor de prin cafenea, care mă vedeau îmbrăcată mai primăvăratic şi fără ciorapi. N-am putut să mă opresc şi să-i spun fiecăruia că plec spre tărâmuri unde sunt 33 de grade…
Şi m-am îmbarcat. Bucureşti-Amsterdam a fost prima cursă. La coborâre, mă-ntâlnesc prin aeroport cu frumoasa Valentina Pelinel, şi ea venită din România, dar în drum spre New York.
Îmi spune că relaţia ei cu Cristi Boureanu merge perfect şi că dragostea nu se diminuează, ci, dimpotrivă, creşte. Ţineţi minte divorţul lui Boureanu şi fuga de-acasă a soţiei sale, Irina, cu Ministrul de Finanţe, Vlădescu, nu?! Săraca Irina, pare a fi singura care nu s-a ales cu nimic. Cristi şi-a găsit fericirea alături de un model de succes, după care suspină bărbaţii văzând-o prin „Vogue”, Vlădescu e ministru şi are satisfacţii profesionale, numai Irina…
Îmi iau la revedere de la Valentina şi când o-mbrăţişez, îmi dau seama că e cu vreo două capete mai înaltă ca mine… Mă uit, apoi, la mine, aşa micuţă… cum plec eu într-o lume atât de mare, spre ţinuturi pe care nu le cunosc?!


Visam…


Mă-mbarc din nou, într-un Boeing 777 al Kenya Airways, către Nairobi. Lumea de pe lângă mine, normală. Mulţi africani, negri, cercelaţi, mărgelaţi, puţin spălaţi. Încerc să-mi schimb locul, pentru că lângă mine e unul care a împuţit deja toată zona. Imposbil. Nu-i un loc liber. Încep să respir pe gură, artificiu pe care-l folosesc atunci când vreau să supravieţuiesc în situaţii „plăcut” mirositoare, iar „antrenamentul” l-am făcut acum doi ani, în autocarul de Grecia. Ştiţi doar!
Mă dau pe lângă un stewart, îi spun că am discopatie lombară şi că dacă nu mă-ntind, mor în avion. Într-un final, mă mută, nu pe două scaune cum voiam eu, dar măcar în altă parte. Zburăm de la ora 20.00 până dimineaţa, la 6.30. Nu mă ia somnul deloc. De gânduri, de grija mea, de grija celor lăsaţi acasă, de speranţe, de vise… am unul care-mi revine-n minte obsedant:

Se făcea că ajunsesem deja pe plaja din Zanzibar, că mă uitam la Ocean într-o singurătate desăvârşită, că eu eram unica de pe Pământ şi că cineva, pe care nu l-am simţit venind spre mine, mi-a pus mâinile la ochi, cum mă jucam în copilărie cu colegii de la Cămin, şi-n loc să mă-ntrebe: „Ghici cine-i?”, mi-a spus: „Închide ochii! Am venit să ţi-i sărut!”. Sigur, era un vis nebun, pentru că nu ştiu CINE anume îmi doream să vină şi, oricum, chiar presupunând că aş fi avut habar, de unde ar fi ştiut el unde sunt eu?! E clar, am înnebunit! Pai, atât drum, cred şi eu!
Trec peste lipsa comodităţii şi peste atâtea ore petrecute în scaun (mă mai ridicam din când în când, pretextând mersul la toaleta, dar trebuia să-i mai ridic şi pe alţii de lângă mine, care n-aveau vise cu ochii deschişi, ci (fiind oameni normali), visau cu ochii-nchişi… Adică dormeau!) şi vă propun s-aterizăm direct la Nairobi.
Mda! Altă lume, dragii mei! Aeroportul e cam cât „Băneasa” al nostru, boutiqurile sunt cam ca alea din „Europa”, peste tot miroase şi, sincer, mă-ndoiesc că ăştia au descoperit până acum apa şi săpunul.
Mă uit la ceas. Am de aşteptat trei ore. Caut un computer şi, culmea!, găsesc unul. M-aşez să le scriu unor prietene îngrijorate.


Ma simt intr-adevar departe


„Dragele mele,
pentru că nu ştiu când voi mai ajunge la vreun computer, m-am gândit să profit de această ocazie… Sunt în aeroportul din Nairobi. Deşi sunteţi fete umblate, pe aici nu cred c-aţi ajuns. E-n Kenya…
La o sută de negri, trece câte-un alb rătăcit…
Am zburat bine, n-am ce zice, mâncare de cinci ori în 12 ore, însă peste tot puţea… exact cum aţi citit, ce sens ar avea să cosmetizez cuvintele, tocmai cu voi?).
N-am văzut asemenea oameni nespălaţi şi nesimţiţi de când sunt… păi când s-ajungă Africa asta la jumătate din nivelul de igienă al Europei?! Never ever!
Aici, la Nairobi sunt 30 de grade şi în aeroport e o căldură sufocantă… nu cred că s-a invetat aerul condiţionat la ăştia. Mă mir cum de au internet!
La Amsterdam, în aeroport, m-am întâlnit cu Valentina Pelinel, care pleca la New York. Era superbissimă! Fusese o zi la Bucureşti pentru aniversarea fetiţei lui Boureanu. Ce noroc pe om: l-a lăsat una mai urâtă, ca să-l ia una frumoasă de pică, celebră-n toată lumea.

Revenind la Nairobi… am uitat să vă spun că este ora 6 şi ceva dimineaţa şi deja soarele e sus pe cer. Aeroportul nu e cu mult mai mare decât al nostru, da’ nu e nimic în jur decât teren arid, şi nişte copaci de-ăia de care vedeţi prin savana africană. Ştiţi documentarele de pe Discovery, nu?!
Chiar am sentimentul că sunt departe… că sunt în altă lume! Nu-mi vine nici mie să cred că sunt pe-aici, singură… Cum zicea o prietenă de-a mea, care lucrează în publicitate: „Brandul Floriana Jucan – deşteaptă, fermecătoare, nebună!”.
Mă rog, aşa zicea ea… eu m-aş opri direct la nebună… deşi doar cu nebunia poate aş fi ajuns pe aici, da’ de descurcat nu cred că mă descurcam!
Dacă se-ntâmplă ceva ce trebuie să ştiu, Alinuţa mea are coordonatele de la hotel şi mă găseşte.
Vă las acum, rugându-vă să nu vă-ngrijoraţi! Mă ţine Dumnezeu de mână şi-mi arată pe unde să merg!
Până la următorul computer, adică următorul mesaj… vă pup intensiv!
Peste câteva ore mă-mbarc spre Zanzibar… destinaţia mea finală, locul în care sper să-mi înec durerile din ultimul timp, aşteptările şi, mai ales, atâtea „de ce-uri” cărora nu le-am găsit răspuns.
Ştiţi că niciodată nu m-a învins vreo persoană în carne şi oase, dar iată că necunoscutul m-a învins. Deocamdată… cum ar spune draga mea Miruna,
Lăsaţi-vă îmbrăţişate!”.

Termin cu Internetul şi mă-ndrept spre gate, cu gândul să mai răsfoiesc câteva pagini până plecăm. Să-mi aduceţi aminte să vă zic ceva despre cartea pe care o citesc acum!
Caut nişte fotolii, o canapea… da’ nimic! Mi-aduc aminte că la Amsterdam erau şi fotolii gen pat, pe care te puteai odihni între legături. Doamne, cât iubesc Europa! Abia acum realizez!
Într-un final, văd un bar amărât cu cinci mese, evident, ocupate. Stau în picioare că să m-aşez pe jos chiar nu-mi vine (cum fac alţii) deşi aici, chiar nu mă ştie nimeni… Mă rog, nu pot şi gata!
Într-un final, se eliberează două scaune. După vreo cincizeci de pagini citite, îmi aud numele strigat la megafon… pasagerii pentru Zanzibar se-mbarcaseră de mult, numai eu eram pierduta într-o lume „oarbă”. (O să-nţelegeţi mai încolo!).
Alerg disperată. Asta-mi mai lipsea, să rămân pe-aici! Când ies afară, un negru mititel îmi arată cu mâna avionul spre care trebuie să mă-ndrept. Avioanele, micuţe toate, erau parcate unul lângă altul şi ajungeai la cel care-ţi era indicat, pe jos. Nu burduf, nu autobus, nimic… perpedes.
Ajunsă lângă avion, îmi văd valiza pe lângă altele… Îi zic unuia care înţelesesem eu, se ocupa de bagajele noastre: „Păi, asta-i valiza mea!” şi dau s-o iau!
„A, nu, m’am! Trebuie s-o lăsaţi aici!”, „Cum să-mi las, domne, valiza? Ai înnebunit?!”, „Ma’am, zice negrul amabil, avionul e prea încărcat şi valiza dumneavoastră vine mai târziu!”, „Domne, eşti nebun?! Cum să vină mai târziu?!, „Când ajungeţi în aeroportul din Zanzibar, vă duceţi şi spuneţi că v-a rămas bagajul la Nairobi, daţi coordonatele dumneavoastră şi o să vă ajungă sigur valiza!”. Îmi dau seama că-i inutil să mai parlamentez, oricum mai sunt şi alţii în situaţia mea… Urc în avionul înalt cam cât mine. Vi-l imaginaţi, nu?! Plin ochi, aer condiţionat nici vorbă… şi mai zburăm aşa încă două ore!


Africa, Africa…


Plecată de la ora 15.00 a zilei de marţi, iată-mă, în sfârşit, ajunsă la destinaţia mea finală, la orele 11.00 ale zilei de miercuri.
Aeroportul din Zanzibar e atât de mic, încât cel din Oradea pare „JFK” pe lângă ăsta!
Lumea se-mbrânceşte la o bandă pe care doi negri o-mping cu mâna, unde vin bagajele. Mă rog, ale cui a avut norocul! Eu caut Biroul pentru reclamaţii!
O duhoare indescriptibilă vine de peste tot… Într-un final, îl găsesc pe unul plictisit, care ia nişte foi, se-aşază la o masă din aia de lemn de pe vremuri (ăsta era cel mai important birou din aeroport, da?!?) şi-ncepe să completeze: „Floriana Jucan, născută… etc…”. Îi zic să-mi trimită valiza la Ocean Paradise Resort, adică la hotelul în care stau, iar el îmi zice să completez şi adresa mea din România. „Nu se ştie niciodată!”. Aha, încurajator! Adică, e posibil ca eu să fiu în Zanzibar şi valiza s-o primească mama de la Bucureşti, nu?! Sigur, o să ziceţi: „Ce-atâta tevatură? Îţi iei alte lucruri?!”, da’ de la aeroport şi până la hotel n-am văzut un magazin! Ce Fendi, ce Bottega… aş fi dat orice şi pentru un sari amărât!
Maşina care a fost trimisă să mă ia de la aeroport e veche, din alea care se fabricau acum 50 de ani, da’ zic merci că măcar merge… Pe stânga şi pe dreapta, africani care stau la poartă, grupaţi şi discută. Ce? Nu se ştie. Îl întreb pe şofer: „Nu vă supăraţi, da’ oamenii ăştia nu lucrează?”, „A, nu m’am! zice omul mirat. Aici, în Zanzibar, numai 20% din populaţie are serviciu. Restul…”, „Aha, zic eu. Restul stă la poartă!”.
Peisajul este unic. Nu ştiu dacă în bine sau în rău. Palmieri peste tot, negri amărâţi, bananieri, căldură mare, drum prăfuit, case. Mă rog, impropriu spus case, nişte şure (le ştiţi pe alea de la ţară… au şi bunicii mei una, trebuie să le ştiţi, să fi auzit de ele, să fi citit în „Moromeţii”!), fără geamuri, acoperite cu nişte stufăriş… Ceva nemaintâlnit, evident! Aaa, şi din când în când, ne mai opream la câte-o barieră… posturi de poliţie, cică! Unde nici urmă de uniformă sau ceva… tot nişte negri aşezaţi pe pământ.
Într-un final, ajungem! Prima faţă europeană pe care o văd… General Managerul Brent Brandt… mă-ntâmpină cu un „Welcome” exersat deja de-a lungul unui an de când manageriază acest hotel.
Trebuie să vă spun, fără a vă mai prelungi suspansul, că, din clipa în care am intrat, mi s-a-nfaţişat o privelişte care m-a lăsat mută. Era mult mai frumos decât văzusem eu pe net, sau de cât îmi imaginasem!
Iată primele rânduri pe care le-am scris cuiva de-acasă:
„My love, îmi pare c-am ajuns în Rai, nu credeam că există aşa un loc pe pământ şi într-adevăr, Dumnezeu m-a adus tocmai aici pentru a-mi arăta ce alte minunăţii aş fi pierdut tot epuizându-mă în poveşti fără sens. Atât de mult îmi place, încât mă gândesc chiar să-mi mai prelungesc şederea cu câteva zile.
Nu ştiu acum… dar nu-mi mai vine să plec de aici.
Este magnific.

Totul… oceanul turquaz şi limpede, apa fierbinte, nisipul alb, întreg complexul, camera care este construită pe rotund şi jumătate din ea are geamuri înalte care dau afară, unde este o terasă de pe care poţi vedea oceanul, florile astea exotice pe care mi le tot pune femeia de serviciu mereu, peste tot, fructele – n-am mai văzut aşa ceva, sunt toate soiurile – coktailurile care mai de care mai colorate, general managerul care nu mai ştie ce să-mi mai facă… E plin de turişti, dar îţi poţi savura clipele de singurătate, oamenii sunt foarte civilizaţi… am lăsat o revistă pe un chezloungue ieri şi-am găsit-o şi azi, la prânz, tot acolo… Totul este african, înconjurat de cocotieri, palmieri, banaieri etc… E o vegetiaţie luxuriantă magnifică, mâncarea este mai bună ca nicăieri – au bucătar indian, african, european, chinez şi-n fiecare seară este câte-o „seară specifică” – Ce mai, este INCREDIBIL!”.


Saramago m-a salvat


Sigur, să fii într-un loc ca ăsta singură poate părea deprimant, nu?! Niciodată!
Nu-i înţeleg pe cei care-mi spun: „Eu m-aş plicitisi!”. Cum să te plictiseşti de tine, de gândurile tale, de visele tale, de timpul cu tine însuţi? Şi apoi, până când apare cineva care să mă ducă în locurile superbe din lume, ce-ar trebui să fac? Să mă condamn la şederi prelungite în Bucureşti?
Slavă Domnului că am curajul şi nebunia de-a-mi oferi clipe ca astea!
Am venit aici atât de tristă… voi ştiţi, pentru că mi-aţi trimis atâtea mesaje pline de dragoste, dar şi de uimire, că, până şi eu, cea care vă-nvăţam pe voi cum să treceţi peste dureri nepământene, pot striga că mă doare?!
Dragii mei, eu nu sunt robotizată! Nu sunt numai stâncă! Sunt şi floare, şi val, cum zicea Bruckner despre mine, nu ştii când vin, nu ştii când mă-ntorc în larg, sunt şi ploaie, şi lungă ninsoare… sunt şi puf de păpădie care poate fi spulberat cu atingerea unei aripi de înger căzând pe Pământ.
Am venit vrând să uit… de parc-aş putea!
Dar „iubitul” meu Saramago mi-a spus şi de-această dată că, atunci când mă simt pierdută sub imperiul unei suferinţe care-mi pare incurabilă şi fără de sfârşit, să fac un exerciţiu de imaginaţie şi să mă transpun, nu neapărat în orbii din „Eseul” său, ci chiar în soţia medicului oftalmolog, singura căreia i se-ngăduise vederea.
„Eseu despre orbire” este cartea care m-a salvat. Aşa cum există oameni care te salvează de la moarte, aşa există cărţi! Pentru mine, paginile nobelianului portughez au fost ca un mesaj venit din Cer, pentru a înţelege ceea ce trebuie să-nţelegeţi şi voi: atât timp cât aveţi ochi să vedeţi, aveţi viaţă să trăiţi, aveţi timp să vă bucuraţi şi să mulţumiţi pentru fiecare zi care vine, chiar plină de dureri!
Nu vreau să vă povestesc aici o carte-ntreagă, vreau s-o citiţi voi înşivă nu doar pentru că este cea mai frumoasă carte pe care am citit-o de la „Toamna patriarhului” încoace, ci şi pentru a-nţelege ce-ar fi un văzător într-o lume întreagă de orbi!

Las acest computer pentru a mă întoarce pe plajă! Nemărginirea este turquaz aici. Mă duc s-o ating. Între timp, de la Recepţie sunt anunţată c-a ajuns şi valiza.