Mda! Aventura asta africană… v-a surprins tare mult. Aşa reiese din toate mesajele voastre. V-aţi mirat c-am plecat singură şi m-aţi felicitat pentru curaj. Se vede că încă nu mă cunoaşteţi! Încă din avion, la-ntoarcere, mă gândeam care să fie următoarea destinaţie: Insulele Fidji, Aruba, Cape Town?
Mama mea, săraca, nu mai zice nimic, de mult… Ajung acasă, nici nu am desfăcut bine valizele şi-i spun: „Mâine plec!”. Singura ei replică, mai e câteodată: „Mămică… ai înnebunit complet! Nu-mi imaginam că te-am făcut aşa «nebună»!!!”
Trecând peste doza de nebunie care mă defineşte, fiecare călătorie rămâne o experienţă de viaţă pe care, atât cât îmi permit, nu mi-o refuz.
Africa m-a impresionat tare mult. Atât de diferită de Europa!
Nu-nţeleg cum unii, din ţări bogate, se gândesc să populeze Luna, când pe Terra există încă locuri atât de primitive.
M-am întors animată de dorinţa de A FACE CEVA, dar şi descurajată de realitatea că orice aş face, nu reprezintă decât o picătură într-un ocean. Sunt perfect conştientă de câtă sărăcie e-n Bucureşti, în România, în Europa sau în orice alt loc mult mai apropiat mie, dar credeţi-mă că cei care cerşesc aici la semafor câştigă într-o zi cât africanii într-o lună. Pentru început, am prezentat această dorinţă prietenelor mele; m-au privit pe mine cu admiraţie, dar ideea mea, cu reticenţă. Este greu să-ţi pese de locuri care prin distanţă devin, în percepţia unora, aproape abstracte. Sărăcia ne înconjoară şi aici, însă diferenţa este că la noi există, totuşi şi oameni capabili să-i ajute pe cei din jur. Acolo nu poate exista ideea de întrajutorare, pentru că toţi sunt „nivelaţi” într-o sărăcie inimaginabilă pentru un european. Când toată lumea trăieşte la limita subzistenţei, ajutorul nu poate veni decât din exterior. Dar ce să oferi unor oameni care nu au NIMIC? Nu e oare cel mai greu să îi faci fericiţi pe cei care au TOTUL decât pe cei care nu au NIMIC?
Ocean Paradise Resort
A fost cu atât mai mare discrepanţa între locul luxos în care am stat şi ceea ce era dincolo de porţile lui. Într-adevăr, „Ocean Paradise Resort” părea chiar poarta Raiului… Un pat imens cu baldachin şi-n care, decât să plâng că-s singură, am ales să-mi spun «Ce bine că pot să-mi întind picioarele în toate direcţiile!». Nu vă mai zic cum era seara, când eram la masă şi femeia de servicu pregatea camera de culcare… Voalurile erau lăsate-n jos, veiozele aprinse, două ciocolăţele pe perne, flori în mijlocul patului, draperiile trase… era o atmosferă romantică, propice pentru îndrăgostiţi. Acolo, departe, suferinţele se atrofiază.
Am văzut italieni, finanlandezi, norvegieni, nemţi… şi o româncă rătăcită (eu). Bătrânei la 70 de ani care se ţineau de mână, soţi grijulii care le ţineau scaunul soţiilor lor… Seara la masă, nu vă mai spun… Restaurantul era suspendat pe marginea piscinei, în fundal se auzeau valurile, stelele străluceau, luna uneori albă, alteori roşiatică, se reflecta în ocean, iar mesele erau luminate de câte un mic felinar, cu o lumină discretă.
Părea că timpul se opreşte şi se dăruieşte celor care se iubesc. Peisajul era mai „impresionist” decât toate tablourile de la D’Orsey.
Multe priviri aţintite asupra mea. Făceam notă discordantă în ochii acelor oameni care, cu siguranţă, se întrebau cum de o fată aşa tânără, a venit până aici de una singură. Dincolo de toate raspunsurile pe care le-aş fi putut oferi, răspunsuri care ar fi mulţumit curioşii şi ar fi stupefiat tradiţionaliştii, nu pot să nu spun că am descoperit şi dezavantajele unei vacanţe cu tine însăţi: n-are cine să-ţi care valiza şi trebuie să te rogi de unul şi de altul să-ţi facă poze. În rest, totul e perfect!
Vă spuneam că văd în Zanzibar un altfel de Oamok, locul unde se întâlnesc anual pinguinii imperiali pentru a iubi, pentru a suferi, pentru a da viaţă. E adevărat că durerile sunt semnificative în raport cu tine însuţi, dar când vezi ce e colo, nimic nu te mai doare; cel putin, pentru o vreme. Oricum, Zanzibarul este un loc de mers cu un bărbat cu care să ai o relaţie veche şi pasională (contradicţie în termeni, cum ar spune o dragă prietenă! Veche, deoarece trebuie să fiţi cu adevărat pe aceeaşi lungime de undă pentru a nu rata nimic din aceste frumuseţi, pentru a vă cunoaşte şi a vă fi acceptat deja reciproc tabieturile, fără a vă incomda unul pe celălalt. Pasională, pentru a vă putea bucura din plin de aceste decoruri paradiziace şi pentru a nu vă simţi stânjeniţi când totul în jur îndeamnă la iubire. V-am spus, cândva, că niciun oraş al lumii nu a reuşit să mă facă să mă reîndrăgostesc de un bărbat pe care l-am iubit cândva. Vă spun şi acum că o călătorie în locuri de vis, făcută doar cu scopul de a salva o relaţie atunci când dragostea s-a dus, este total inutilă, chiar şi aici unde iubirea e la ea acasă.
Dincolo de porţile acestei oaze de lux, de mâncărurile fine, de cocktailurile băute pe marginea piscinei, de fructe, care mai de care mai exotice şi de peisajul incredibil, te loveşte sărăcia, lipsa de civilizaţie, primitivismul.
Stone Town, cel mai reprezentativ oraş din Zanzibar?!
Ne-ndreptam spre Stone Town, cel mai reprezentativ oraş din Zanzibar şi mă minunam de tot ce vedeam pe stânga şi pe dreapta. Oamenii sunt la nivelul comunei primitive… nu muncesc că n-au ce… agricultură n-au, industire nu mai vorbim, totul este un comerţ ambulant, stradal, cu fructe pe care le culeg din copaci.
Nimeni supraponderal pe acolo… Ce să mănânce ca să se-ngraşe?!
Mijloace de transport în comun nu există. Lumea merge pe jos, cu bicicleta, iar cei mai înstăriţi (cei din oraş) au cate un Jeep japonez vechi, cu volanul pe dreapta… Sensul de mers fiind invers decât la noi. La dus pe stânga, la întoarcere, pe dreapta.
Fiind mereu cald, măcar n-au probleme cu îmbrăcămintea; haine subţiri, fără pretenţii şi încălţările naţionale: papuci fără toc. Nivelul de civilizaţie este atât de scăzut, încât îmi este imposibil să redau în cuvinte ceea ce am văzut. M-a frapat lipsa de expresivitate a oamenilor. Probabil că lipsurile împietresc într-adevăr chipurile. Nu ştiu dacă vă puteţi imagina un popor de oameni pe faţa cărora nu se citeşte nimic. Parcă toate emoţiile lor se încăpăţânează să rămână în interior, parcă simt că orice exteriorizare este inutilă. Nu râd, nu plâng, nu suferă, nu se bucură, nu se întristează, nimic nu-i tulbură. Ochii lor se uită la tine ca şi cum ar privi în zare. Totuşi, nu pot crede că nu simt nimic, deşi, la un moment dat, se poate vorbi şi de o inteligenţă a sentimentelor. Viaţa aceasta i-a condamnat la o inexpresivitate totală.
Copiii se duc, teoretic, la şcoală! Doamne, ce şcoală! Vă mai amintiţi grajdurile luuuungi de la CAP-urile de prin comune? Cam aşa arată şcolile din Zanzibar. Fără ferestre, cu nişte scaune aşezate unul lângă altul şi o mulţime de copii care abia dacă învaţă alfabetul. Mulţi dintre ei sunt bolnavi de malarie sau de alte boli ale mizeriei, subnutriţiei… Unii mor înainte de a împlini 5 ani. Gândul de-a înfia un copil african mi-a trecut de multe ori prin minte! Stiţi, toate vedetele astea hoolywoodiene care o fac, n-o fac de dragul imaginii, ci pentru că pur şi simplu, te topeşti văzând cum sunt condamnaţi aceşti copii. Aici am înţeles, cu adevărat, ce-nseamnă sărăcia. Printre altele, nu mă pot abţine să nu mă întreb cum ar trăi un copil de culoare în România; cum ar fi tratat aici, cum l-ar privi colegii de şcoală, dacă ar fi discriminat când va dori să-şi găsească un loc de muncă.
Cand eu aveam doar o pereche de pantofi pentru serbări, o singură uniformă pe care o păstram şi la joacă, pentru că singura mea rochiţă o ţineam pentru ocazii importante… eram regina copiilor bogaţi, pe lângă cei pe care i-am văzut în Africa.
Am venit acasă atât de îndurerată de ce-am văzut, dar mai ales de neputinţa mea de-a face ceva. M-am tot gândit, să strâng nişte bani pe care să-i donez UNICEF-ului, să cumpăr nişte medicamente pe care să le expediez acolo, să mă întorc pentru o acţiune umanitară, nu ştiu! Dimensiunea redusă a gestului meu mă descurajează atât de tare, încât nici nu ştiu cum să-ncep!
Ştiu, îmi veţi spune că sunt mulţi săraci şi-n România. Of, dragii mei, dacă aţi fi văzut oamenii de-acolo, privirile acelor copii, n-aţi mai zice nimic. Cel mai sărac român e bogat pe lângă africanii cu picioare parcă prea slabe pentru a purta un trup, atât de slab şi el!
Biserica in piata de sclavi
De parcă nu era de-ajuns ce văd în jur, şoferul de la Ocean, cel care m-a însoţit în turul oraşului, m-a dus să-mi arate biserica ce s-a ridicat pe locul vechii pieţe de sclavi din Zanzibar.
Am intrat în două catacombe întunecate, mici cât o cameră de bloc, unde, pe vremuri, erau înghesuiţi câte 70-80 de persoane, bărbaţi şi femei, în aşteptarea vânzării. Mulţi mureau sufocaţi de căldură. Gândiţi-vă că acolo temperatura este mai mereu de minimum 30 de grade. Ce atmosferă putea fi în subteran, în cămăruţele acelea inundate de oameni, lipsite de uşi, ferestre sau de orice alta formă de aerisire. Preţul lor era condiţionat de rezistenţa la durere. În ziua vânzării, rând pe rând, fiecare sclav era adus pe o scenă şi bătut la sânge. Cu cât rezista mai mult fără a scoate vreun ţipăt, cu atât era vândut mai scump. Şoferul mi-a spus că aceasta era cea mai importantă piaţă de sclavi din întreaga Africă fiind aduşi aici, pe insula Zanzibar. Chiar şi numai povestea m-a împietrit, dar să fi trăit acele timpuri! Oricât de puternică mă vedeţi şi mă percepeţi din rândurile pe care vi le scriu, în faţa dramelor altora mă prăbuşesc realmente. Mă surprind de atâtea ori plângând în faţa calculatorului, citind vreun mesaj disperat al cuiva care-mi povesteşte vreun episod emoţionant din viaţa sa.
Întoarsă pe malul oceanului, mă gândesc… nu, nu mai meditez la îngeri care zboară deasupra-mi atât de aproape, dar refuzându-mi, totuşi, atingerea. Mă gândesc la această barieră de netrecut dintre noi şi negri. Nu este vorba de rasism aici; pot însă înţelege un bărbat care-şi oferă o noapte de dragoste cu o femeie neagră (fie doar şi din curiozitate), dar nu pot vedea o femeie albă ţinută-n braţe de un negru. Poate că îmi lipseşte imaginaţia, poate că sunt prea limitată în viziunile despre doi oameni împreună, dar, pur şi simplu, am impresia că există nişte bariere, trasate nu de rasişti, ci de natură. Albii se vor uita întotdeauna la negrii cu aerul de superioritate pe care ţi-l dau civilizaţia şi educaţia, în timp ce negrii ne vor privi mereu ca pe nişte aroganţi de către care au fost, pâna nu demult, exploataţi. Cu toate acestea, vă pot spune că nu am simţit nicio secundă vreun sentiment de nesiguranţă. Dincolo de toate avertismentele legate de posibililele ostilitati ale localnicilor, am descoperit o politeţe generată, probabil, de conştientizarea faptului că turismul este unica lor şansă. Imaginaţi-vă! Aici salariul mediu pe economie e de 60 de dolari; pe mine atât m-a costat transferul de la aeroport la hotel.
Nu vreau să transcriu aici istoria Africii, aşa cum apare ea în broşurile turistice, istorie, de altfel, interpretabilă. Vreau doar să vă împărtăşesc mirarea mea faţă de diferenţele frapante dintre acest continent şi toate celelalte pe care am ajuns.
Până nu demult, îmi doream un sejur de vis la Burj Al Arab. Dacă ar fi fost acolo vreme de plajă, probabil că mi-aş fi oferit o vacanţă în Dubai şi nicidecum în Zanzibar. Însă acum, pot spune că aş da oricând toate acestea pentru săptămâni întregi printre africani năpăstuiţi de soartă. Cineva m-a acuzat că s-a simţit, în Jurnalul trecut, un oarecare dispreţ pe care l-am simţit faţă de această lume. Greşit. E doar o lume care m-a surprins, m-a mirat, m-a impresionat şi m-a făcut să mă minunez că în anul 2006 se mai trăieşte astfel, dar în niciun caz nu mi-a provocat dispreţul.
Pentru natura umană este mult mai importantă vibraţia la suferinţă decât bucuria la lux. Vă spune asta o femeie care a atins ambele dimensiuni, o femeie care a fost şi săracă-săracă, şi care face şi excese condamnabile prin magazinele europene de firmă.
Am plecat de la Ocean Paradise, chiar când un cuplu de olandezi punea la punct cu personalul ultimele detalii ale nunţii lor ce urma să aibă loc a doua zi, de Valentine’s Day. Eu mi-am petrecut această zi, dedicată iubirii, în aer (şi la propriu şi la figurat), dar atât de mulţumită şi, în acelaşi timp, impresionată de această călătorie, încât nu am mai avut timp de întristări convenţionale.
Acasa. Mesaje de la cititori.
Din nou trei avioane, un drum luuuung, lung, de nu se mai termina şi întoarcerea la voi şi la durerosul mister care a devenit deja cotidian.
„Bineînţeles că am citit articolul tău din Starul de azi şi nu pot să nu îţi scriu ceea ce îţi doresc din toată inima: sper ca această călătorie de pe acel tărâm aşa îndepărtat şi fascinant să te ajute să găseşti pacea sufletească, care, cel puţin în mintea mea te reprezintă. Deşi mi se pare o călătorie fantastică pe care îmi place să cred că mi-o voi putea permite şi eu într-o bună zi, vreau totuşi să te întreb: oare era nevoie să pleci aşa departe pentru a petrece un timp de calitate cu tine însăţi? Sau frumuseţea sălbatică a locului te inspiră şi mai mult? Adică nu poţi fi doar tu cu gândurile tale, oriunde altundeva? Oricum ar fi răspunsul tău vreau să te felicit pentru curajul şi acea doză ideală de nebunie pe care o ai. After all, nemărginirea turquoaz şi savana africană nu sunt atrăgătoare pentru toată lumea, nu? Te îmbrăţişez şi, deşi doar virtual îmi este posibil, aş vrea să îţi transmit căldura cu care o fac şi încrederea că în următorul Jurnal te voi regăsi şi mai entuziasmată de această călătorie”.
„Eşti cea mai tare din lume (este fraza mea preferată), eşti nebună… Citesc acum Star-ul şi râd, şi mi te închipui bosumflată în avionul din Zanzibar… Parcă te văd cu boticul până la barbă şi cu privirea tâmpă şi focusată pe ce nu stiu, numai tu stii”.
„Aşteptam Jurnalul tău cu nerăbdare. De la prima oră a dimineţii am început să deschid site-ul. Să te întorci sănătoasă, plină de surprize pentru toţi cei care te iubesc şi poate ne mai bucuri cu o emisiune la Dan Diaconescu. Te pupăm şi ne rugăm pentru fericirea ta!”.
„Absolut superb! Deja mi-am imaginat cum este! Mulţumim pentru că ai împărtăşit acele momente cu noi, cititorii tăi dragi”.
„Draga mea, eram sigură că ne vei uimi cu impresiile din noua ta călătorie, dar ai reuşit să mă laşi «mască»! Să pleci tu singurică tocmai în Kenia! Aş vrea să am un asemenea curaj! Să ştii că te invidiez, eu fiind sub impresia unei cărţi citite recent – „Îndrăgostită de un massai” de Corinne Hofmann . Nu ştiu dacă ai citit-o. E povestea adevărată a unei tinere din Elveţia care pleacă împreună cu logodnicul în Kenya, pentru vacanţă. Şi acolo se îndrăgosteşte de un negru războinic, cum vedem pe Discovery, cu faţa pictată si cu suliţa în mâna, negru pentru care pleacă în sălbăticie, vânzând tot din Elvetia. Se căsătoreşte cu el, îi face un copil şi trăiesc patru ani prin savane… Citind cartea asta am devenit foarte curioasă să văd cum e acolo, să păşesc pe pământurile pe care femeia asta le-a bătut în lung şi-n lat, bolnavă de malarie şi de hepatită, doar ca să fie cu iubitul ei, Lketinga. N-am cuvinte să-ţi spun cât de încântată sunt acum, când scriu un mail cuiva care a fost în Kenya, lucru care-mi demonstrează că această ţară există, că e aşa cum e descrisă în carte, că aeroportul din Nairobi chiar există şi el şi e populat de mulţi negri mititei şi prăfuiţi etc etc. Citind cartea mi se părea că vizionez «povestiri din criptă», pentru mine e altă planetă, în altă galaxie şi-mi părea că-l citesc pe Asimov. Cred că e de-a dreptul un experiment să mergi acolo şi să vezi cu ochii tăi ceea ce noi, majoritatea covârşitoare, vedem numai la Discovery şi la alte posturi de gen. Te rog, alătură Jurnalului mai multe poze de acolo. Mi-ar face mare plăcere şi sunt sigura că toti cititorii ar fi încântaţi. Chiar nu mai ştiu pe nimeni să fi fost în Kenya, darămite de unul singur! E fantastic că ai făcut călătoria asta, cred că vei visa ceva vreme cu ochii deschişi la tot ce ai văzut şi ai simţit în Africa. Şi pentru toate culorile acelor locuri nu cred să existe cuvinte potrivite. Te îmbrăţişez cu mare drag şi îţi doresc din tot sufletul ce-mi doresc şi mie: să-ţi ajute Dumnezeu să vezi toate ţările lumii, măcar pentru o zi, fiecare, şi să împărtăşeşti şi altora puţin din aceste experienţe!
„Ah, pentru început ar trebui să te salut şi să îţi mărturisesc că mi-a fost dor de tine, (nu de revistă). Nu prea am reuşit să mai citesc revista dar, spre surprinderea mea, am primit de la al tău office, un mail cu noul număr, cel cu Africa. N-am mai primit de mult ştiri despre tine, dar minuni se mai întâmplă şi mă bucur că şi tu crezi în ele. E evident şi bine faci, pentru că minunile ne ţin în viaţă, ele ne dau speranţe. Peripeţiile pe care le-ai trăit în drum spre Zanzibar au fost şocante, dar ca să ajungi în «Rai», trebuie să suferim pe drum, nu? Sper că te-ai simţit minunat, sper că ţi s-a vindecat sufletul de golul pe care l-ai simţit. Chiar mi-a plăcut când ne-ai spus că «de ce ar trebui să aştepţi o veşnicie ca cineva să te ducă pe alte meleaguri,când poţi să o faci chiar tu singură, cu forţele proprii». Unii doar visează să ajungă acolo unde ai ajuns tu, deci, pe mai departe, urmează-ţi visele, dacă te fac fericită!”
Şi-aş putea continua la nesfârşit cu întrebările, cu rândurile şi mirările voastre. Dragii mei, sunt puţin obosită… Dragii mei, sunt puţin obosită! A trecut doar o lună şi jumătate din acest an şi eu m-am întors pe 5 ianuarie de la Budapesta şi Viena, pe 7 am plecat la Roma, de unde m-am intors pe 10, pentru a reveni acolo după patru zile, doar pentru un week-end si, din nou, pentru a treia oară, m-am dus într-o duminică, doar pentru slujba de la Vatican. Şi-n acest du-te-vino Bucureşti-Roma, mi-am găsit timpul pentru a-mi planifica şi această nebunească vacanţă în Zanzibar. Vreau să-i mulţumesc acum Gabrielei Hurmuzache de la As Travel. Tot ce mi-a promis a făcut, tot ce i-am cerut, am găsit acolo când am ajuns. Gândindu-mă la experienţa pe care am trait-o de ultimul Revelion, cu o agenţie de turism (celebră! poate vă povestesc altă dată), acum pot spune că totul a fost perfect.
Acum, lăsaţi-mă să mă odihnesc puţin, să-mi revin după trecerea asta de la foarte cald la foarte rece şi să m-aşez într-unul dintre fotoliile Sălii Palatului. Ssst, linişte! A-nceput „Spărgătorul de nuci”. Au venit balerinii de la Balşoi.